Category Archives: (Co)Laborator Supranatural

Cronica Supranaturalului va fi reluată într-un alt format

Cronica Supranaturalului va fi reluată într-un alt format

Începând de astăzi Cronica Supranaturalului NU va mai fi transmisă pe 6 TV. Emisiunea va fi difuzată, într-un alt format, pe un alt post de televiziune. Discuțiile sunt aproape finalizate, cel mai probabil Cronica va apărea într-o formulă editorială nouă, incluzând și elemente de creație aristică și filosofică, precum și obiective culturale și istorice.

Următorul episod, în noua variantă, va fi difuzat imediat după sărbătorile pascale.

Mulțumesc pentru interes tuturor telespectatorilor și mai ales participanților la chat.

Inocenţa înţelepciunii

Inocenţa înţelepciunii
Inocenţa înţelepciunii

de Andra DUMITRIU ♥

“Bunăvoinţa altruistă şi iubirea, ele sunt cele care cer ca noi să trăim pentru altul pȃnă la ultima noastră suflare şi pȃnă la cea din urmă expiraţie a respiraţiei noastre, pȃnă la ultima picătură de sȃnge şi pȃnă la ultima globulă a acestei ultime picături, pȃnă la ultima sistolă şi pȃnă la cea din urmă diastolă!” Vladimir Jankélévitch

L-am descoperit pe Vladimir Jankélévitch (1903-1985) participȃnd in Italia la un seminar cu titlul  „Adevăr si minciună in filosofie”. Am fost atinsă pe loc de profunzimea acestui prea puţin cunoscut filozof, care prin scrierile sale a reuşit să cuprindă vaste domenii cum sunt: filosofia, psihologia, politicul, socialul. Prin expunerile sale se întrevede o luptă continuă cu ceea ce reprezintă lumea materială, ȋn care suntem angrenaţi cu toţii, şi dorinţa sa acerbă de a face să se nască din nou  „Il primo mattino nel mondo”, lipsit in adoptarea de măşti din partea fiecăruia pentru a putea supravieţui durităţii societăţii. Dacă ne aruncăm privirile ȋnspre scrierile biblice, ne dăm seama că bucuria deplin trăită, aşa cum este ea percepută ȋn grădina Edenului, era un efect al inocenţei simţirii, ȋn lipsa conştiinţei. Adam şi Eva sunt exponenţii perechii ideale care, prin manifestarea lor, trăiesc în comuniune perfectă cu Tot Ceea Ce Este. Sunt expresia „fiintei androgine”, au Totul în Unul, ca două picături ce poartă şi ȋşi exprimă ȋn trăire, esenţa divină. Paradisul era creaţia lor prin Dumnezeu-Tatăl, deorece Dumnezeu le-a dăruit-o, iar ei şi-o  hrăneau  prin puritatea lor în simţire. Răsplata era Fericirea Absolută de A FI ȋn Unul.

Odată cu ademenirea din partea şarpelui, odată cu acea cădere din eternitate în vremelnicie, omul a „muşcat” din pragul conştientizării, căpătȃnd ȋn dar puterea de a raţionaliza , de a face distincţie ȋntre bine si rău. Ȋn acest fel au trecut ȋntr-un alt plan existenţial, asemenea copiilor care-şi părăsesc căminul părintesc pentru a se lua la trȃntă cu destinul, lipsiţi fiind de permanenta căldură a ȋmbrăţişării de acasă.  În consecinţă, lumea vizibilă trebuie să fie alcătuită din bine şi din rău, căci în caz contrar nu ar putea fi recunoscută Realitatea, ar fi imperceptibilă pentru noi. Servindu-ne de simţurile din lumea senzorială, noi putem accede la Realitatea Supremă. Dacă la ȋnceput totul se trăia ȋn expresia Iubirii şi a  Inocenţei, a Unităţii, ȋn definitiv, dar fără s-o conştientizezi că tu eşti parte din Ea, acuma tu te naşti pentru a ţi-O găsi ȋnlauntrul tău şi a te uni cu Ea, găsindu-te pe tine tot ca El şi astfel a te uni într-un sens mult mai complex, cu Sinele Divin. Astfel, noua formă ȋn care vom accede după realitatea fizica , se spune că va fi una asemănatoare celei anterioare fizice, o formă astrală dar mult perfecţionată, deoarece noi vom păstra şi cunoştinţele dobȃndite din experienţa senzorială.

Atunci trăiam în Paradis, eram fericiţi, deşi nu ştiam Cine Suntem, acum trebuie să aflăm ca Suntem – cu adevărat şi bine – pentru a ne putea trăi fericirea; e doar un alt mod de a contribui ȋn evoluţia Creaţiei Universale, prin puterea noastră de co-creatori şi ascultători de drept al liberului arbitru, găsindu-ne adevărata cale spre ceea ce noi vom cunoaşte ca fiind Acasă. Căderea în minte furnizează omului instrumentul bun al conştiinţei, de care se poate servi, ȋn spiritul esenţei lui divine, adică a iubirii, pentru a putea accede spre o Realitate Superioară. Realitatea manifestă acum este cea a lumii materiale, unde apare şi  fenomenul iluziei separării ȋn mintea noastră, fenomen cu care noi ne luptăm ȋn permanenţă, ȋn ideea experimentării cum trebuie a liberului arbitru, despre care putem spune ca nu este altceva decȃt un mijloc de refuz al Răului. Fiind inzestraţi după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, avem toate posibilităţile de a contribui la schimbarea in Bine; ȋn noi zace aceaşi sursa cu posibilităţi infinite de manifestare. E nevoie doar de  conştientizare ca suntem si trăim ȋn Unul, fără a da naştere unor false separatisme, bazate pe ignoranţa că am putea chiar şi fără Voia Tatălui. Motivul ignoranţei este acela că omul e convins că trăieşte din forţe proprii fără o constantă dependenţă de Cauza Primă a Vieţii. Dacă omul ar crede, cum de fapt este adevărat, că întreg binele vine de la Dumnezeu, nu ar face din bine un merit propriu. Aşadar, dacă omul va trăi în acord cu Ordinea Divină, după moarte se spune ca el va devini un înger şi se va bucura de înţelepciune angelică. Când vorbim despre unirea omului cu raiul vorbim despre unirea lui cu Dumnezeu şi de asemenea despre prietenia sa cu îngerii; căci raiul nu este rai în virtutea a ceva ce ţine de îngeri, ci în virtutea Sferei Divine a lui Dumnezeu” (Emanuel Swedenborg).

Societatea de care aparţinem este purtătoarea diferitelor maşti impuse de la naştere fiecarui om pentru a se putea apăra de lumea din jur. Suntem nevoiţi să disimulăm, să fim mereu altfel, minţind cu orice ocazie pe care o percepem ca fiind pericol ȋn viaţa noastră. Jankélévitch demască puterea iluzorică a minciunii, determinându-ne să ne ȋntrebăm: Cum putem rezista ȋntr-o societate care ne impune să adoptăm mereu propriile măşti? Este sinceritatea un antidot de renaştere a Lumii? Suntem astfel pe calea de a ne ȋntoarce la origini la acea inocenţă trăită de Adam si Eva ȋn Paradis? Lipsa sincerităţii ne determină pe toţi să devenim opaci faţă de tot ceea ce ţine de exterior, să ne închidem, să ne izolam, trăindu-ne frica, angoasa.  Pierzȃnd din vedere Faţa lui Dumnezeu, din lipsa trăirii ȋn  iubire si sinceritate, ceilalţi din jurul nostru au ajuns să ne creeze jenă. Am uitat că el, tu, sunt tot o reflexie a noastră ȋn oglinda Creaţiei, că toţi eram cȃndva Unul reduşi la Fiinţa Primordială, şi nu manifestam sub niciun „chip” minciuna sau ruşinea.

Aceasta este poate calea spre trăirea ȋn inocenţa înţelepciunii. “Inocenţa este esenţa întregului bine, iar binele este cu adevărat bine doar în măsura în care există inocenţă în el; tot aşa, înţelepciunea este cu adevărat înţelepciune doar atâta timp cât este inocenţă; ea este acelaşi lucru cu dragostea, mila şi credinţa” Din acest motiv nimeni nu poate pătrunde în rai dacă nu posedă inocenţă, cum spune şi Dumnezeu: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii”(Matei 10; 16).„Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că, oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!” (Marcu 10: 14, 15; Luca 18: 16, 17). Aici, copilaşii semnifică inocenţa, ca pretutindeni unde apare cuvȃntul în Biblie. De aceea, spune Swedenborg, “Adevărul nu poate fi unit cu binele, nici binele cu adevărul, decât prin intermediul inocenţei”. În viziunea lui, “uniunea adevărului cu binele este numită căsătorie cerească, iar căsătoria cerească este raiul”. Adevărata dragoste în căsnicie îşi derivă existenţa din inocenţă, pentru că se înalţă din uniunea binelui cu adevărul în două minţi, adică în cea a soţului şi în cea a soţiei; iar această uniune, când coboară într-o sferă inferioară, ia forma dragostei din căsnicie; căci partenerii însuraţi se iubesc pentru că sunt uniţi în minte. De aceea există o anumită desfătare în dragostea maritală asemenea celei a copilăriei şi a inocenţei.  Animus si anima le purtăm fiecare din noi, atât femeia cât şi bărbatul, dar le descoperim cu adevărat doar în “reîntregirea Fiinţei primordiale”.

Salutul din timpurile străvechi era „Pacea fie cu tine”, salut ce mai e folosit şi astăzi. Dumnezeu însuşi, când a apărut în faţa apostolilor, a spus: „Pacea fie cu voi” (Ioan 20: 19, 21, 26). Că inocenţa şi pacea există împreună se poate vedea la copii, care, aflându-se în inocenţă, trăiesc şi în pace; şi pentru că trăiesc în pace, totul are la ei aparenţa de joacă, însă “pacea copiilor este exterioară, căci pacea interioară, la fel ca inocenţa interioară, există doar în înţelepciune, şi deci în acea uniune a binelui cu adevărul care este sursa întregii înţelepciuni” (Emanuel Swedenborg).

“Dragostea acoperă toate păcatele”

“Dragostea acoperă toate păcatele”
“Dragostea acoperă toate păcatele”

Vă prezint un text interesant – ca de altfel orice idee a acestui mare înțelept – o formulă asupra căreia se poate reflecta. Sigur, pe „Cronica Supranaturalului” nu voi publica niciodată articole politice; aceasta nu este decât o viziune asupra unei crize cu profunde aspecte morale și de psihologie colectivă.

Concret, este vorba de o părere a marelui kabbalist Michael Laitman, exprimată pe data de 22 ianuarie 2012 în urma unei întrebări puse la sesiunea de discuții libere ce a urmat lecției de Kabbalah din data respectivă. (Dragoș Dumitriu)

Întrebare:  România a fost scuturată de coliziuni, de mai bine de o săptămână. În Bucureşti deja se observă semne de brutalitate. Prietenii noştri de acolo sunt foarte ingrijoraţi. La nivel global, cum ar trebui să interpretăm suferinţa prin care trece lumea în aceste momente?

 Raspuns: Trebuie doar să diseminăm materiale cu privire la unitate.  Şi sunt câteva reguli în această privinţă:

 –          Nu ne amestecăm cu nimeni;

–          Nu suntem “pentru” sau “împotrivă”;

–          Ca şi educatori, noi ne raportăm la oameni cu multă consideraţie şi naturaleţe;

 Acesta este modul în care noi abordăm această situaţie, în concordanţă cu principiul “Dragostea acoperă toate păcatele”.

Este necesar să ajungem la un consens, la reconciliere şi unitate. Asta nu înseamnă că toată lumea se calmează şi pleacă spre casele fiecăruia, deoarece în acest caz ar fi împotriva protestatarilor. Nu, noi susţinem schimbarea.  Totuşi, în toată istoria, metodele de acest gen nu au avut rezultate pozitive.

Avem exemple viabile în faţa ochilor noştri: Egipt, Tunisia şi alte ţări. De exemplu, care a fost rostul dezordinii  spontane din Londra? Această abordare nu aduce nimic bun nimănui. Iar Egiptul a devenit scufundat în devastări  şi a rămas fără nimic. Astfel, tulburările nu ajută.

De aceea trebuie să lansăm broşuri explicative, materiale despre garanţia reciprocă, care să includă sfatul nostru: comunicare, mese rotunde, educaţie integrală.

Dar, înainte de toate, trebuie să descriem foarte concis situaţia curentă: de ce se întâmplă toate acestea?

Şi făcând acest lucru, nu suntem împotriva guvernului sau a altcuiva. Vorbim despre un proces natural, o fază naturală a evoluţiei noastre, unde lumea devine globală şi interconectată.

Deci, ce ar trebui să facem? Trebuie să ne adaptăm noilor condiţii. La urma urmei, nu există altă cale. Ideea este ca anterior ne adaptăm instinctiv, iar acum trebuie să atingem un nivel de armonie cu această lume schimbată în mod conştient. Acesta este un nou nivel de dezvoltare.

Apoi, trebuie sa explicăm cum vom face acest lucru: prin mijloace de educare, cu ajutorul unui mediu propice, ce va convinge fiecare persoană  de necesitatea de a se uni cu ceilalţi.

România este o ţară destul de omogenă. Nu reprezintă un loc pentru diverse culturi ce convieţuiesc împreună – nu este America sau Europa unită, astfel este mult mai uşor să vorbim despre unitate. Aceasta abordare va domoli setea oamenilor, va revitaliza ţara şi va oferi oamenilor de muncă.

Oamenii se vor ridica în conştiinţa lor şi vor înţelege ce se întamplă. Vor întelege pentru ei înşişi că acesta este un lucru bun pentru ei, pentru copiii lor, pentru ţara şi poporul lor.

Ca un întreg, noi doar invităm pe toata lumea să se unească – şi nu mai mult de atât.

Nu există “costuri” ascunse, trucuri murdare sau încercări de a face bani pe seama cuiva. Dimpotrivă, lăsaţi-i  să facă ei tot pentru ei înşişi. Să organizeze procesul de învăţare şi să construiască un mediu în concordanţă cu legile naturii, în timp ce colaborează cu psihologi.

Aceasta este ceea ce avem de oferit, mai ales luând în considerare că sunt multe ţări ce sunt în pragul unui conflict similar.

 

Din cea de-a patra parte a  Lecţiei Zilnice de Kabbalah 22 ianuarie 2012, “Introducere în Studiul celor Zece Sefiroţi”

 

Frica

Frica
Frica

de Florentina Fulop ♥

Frica este prezentă în viața unui om încă din momentul în care un bebeluș este învățat că poate cădea dacă nu se ține de ceva. Din acel moment, de-a lungul întregii sale vieți, omul este țintuit continuu cu frica – mai întâi de lucrurile palpabile, concrete, în mod direct, iar mai apoi de  frica interioară legată de sentimentele trezite de ceilalți în noi… de fapt, cea mai greu detectabilă și de acceptat în viața de adult-ce-se-întreabă. M-a intrigat ceea ce se spune despre oamenii complexați – că sunt cei mai periculoși… Am aflat de curând o explicaţie: fiind construiți atât de păgubos de societate, ei trăiesc într-o continuă agonie, iar frica de a se uita la ei îi face să vadă în ceilalți – atacatori ai propriei lor persoane… deși de cele mai multe ori nu e cazul. Dacă privim frica din această perspectivă, a celorlalți, cred că putem să identificăm o mulțime de „frici” ce zac în noi. Până la urmă ar trebui să mulțumim tuturor celor care stârnesc reacții violente în noi pentru că, în felul acesta, ele sunt aduse la lumină și  le putem studia mai bine.

Ne este frică să nu fim răniți – cine ne poate răni cu adevărat în afară de noi înșine, prin prisma propriei noastre viziuni asupra evenimentelor sau reacțiilor exterioare nouă?

Ne este frică să nu fim singuri, să nu rămânem neiubiți. De unde vine această idee? De ce singurătatea este atât de monstruoasă?… Poate… pentru că nu simțim încă divinul adevăr – toți suntem unul, întregul univers se află în noi (și în afara noastră în planul material).

Da… iar vine una cu clișee… Și, totuși… gândiți-vă un pic, doar câteva minute, ce se întâmplă dacă rămâi în solitudine? Te invadează gândurile, emoțiile de tot felul, porți discuții, iar uneori, dacă ai noroc, trebuie să te uiți la tine, la cum te vezi tu, la ce consideri tu că ești… și atunci apare frica… și fugi, fugi mâncând pământul către telecomanda televizorului, către o carte filozofică, către sala de biliard etc.

Ce se întâmplă dacă rămâi un pic, doar un pic, priponit în frica ta, față în față cu tine, ce se poate întâmpla? Crezi că ai să inebunesti de frică? Singurul lucru care se întâmpla este acela că începi să vezi, filă cu filă, personalitatea ta…. și e în regulă chiar și atunci când îți apar aspecte pe care le detești, e în regulă, în afară de tine nu se mai uită nimeni, poți să te uiți în amănunt la ce nu-ți place la tine, să studiezi fiecare filă rând cu rând, să te întrebi de unde vine fiecare cuvânt.“

-Poate ești leneș, e ok, de unde știi tu că ești leneș?

-Păi nu-mi place să muncesc.

-Ok, de unde știi tu că nu-ți place să muncești, chiar nu ai muncit niciodată?,

-Aaa… nu, am muncit dar nu îmi place să fac asta?

-Ok, niciodată nu ți-a plăcut nimic din ceea ce ai muncit, nici măcar când îți reparai bicicleta, sau lipeai postere pe pereții camerei tale, sau încercai să organizezi o petrecere?

-Păi asta nu e muncă?

-De ce nu e muncă? Necesită suficient efort fizic și nu numai, pentru a le duce la bun sfârșit, singura diferență constă în plăcerea pe care o ai în timp ce duci la îndeplinire treburile pe care le ai de făcut. Cine ți-a spus prima oară că ești leneș sau când ți s-a spus asta?

– Păi mama, tata, îmi spuneau mereu că sunt un leneș, că nu-mi place să îmi fac temele, că nu sunt în stare să îmi fac curat în cameră și așa era.

– Ești sigur? Gândește-te de ce nu-ți făceai temele, poate de frica faptului că nu vei reuși să le faci cum trebuie, că vei fi ridiculizat dacă vei avea un exercițiu prost făcut. 

-Da, mi se întâmpla adesea să am caietele pline de corecturi în roșu, dar nici nu-mi explica nimeni chestiile pe care nu le înțelesesem.

– Deci, de ce nu făceai tu temele? De lene? sau de frica de a nu fi ridiculizat? 

– Păi….da…. eu știu acum ce să zic…. 

– Și de ce ți-era teamă să nu fi ridiculizat?

– Păi, clar , aș fi avut o imagine din ce în ce mai proastă în fața celorlalți și eu vroiam să fiu plăcut, să par deștept, așa cum mă simțeam de fapt! 

– Deci, tu de fapt erai deștept și chiar ți-ai fi făcut temele dacă cineva te-ar fi ajutat să înțelegi mai bine teoriile ce trebuiau aplicate?

– Da, clar! 

– Înțeleg de aici că, de fapt, tu nu ești leneș, ție chiar îți place să muncești dar în domenii pe care le stăpânești!

Poate atunci când îți cauți un loc de muncă ar fi mai indicat să cauți să faci ceea ce îți place, poate… atunci vei muncii cu drag. Știu … pare utopic și totuși dacă am găsii în activitățile pe care le întreprindem și lucruri care ne plac și dacă atunci când le efectuam le-am da o importantă mai mare, poate nu am mai ajunge la locurile noastre de muncă atât de încrâncenați în ideea că nu ne place. 

 

În felul acesta disecând fiecare fațetă a personalității noastre, mă gândesc eu, că putem ajungem la ce suntem cu adevărat noi, putem reuși să facem distincția între ceea ce au pus ceilalți în noi ca fiind al nostru și ceea ce considerăm noi, în străfundurile noastre, despre noi.

 

Fuga de fricile noastre este de fapt manifestarea fricii celei mai mari. În fața fricii ar trebui să fim curajoși, cât putem noi, și să o înfruntăm, ce ni se poate întâmpla rău? Mă refer la frica de sentimente, emoții, reacții interioare etc.Hai să încercăm să îi acordăm o șansă fricii poate ne ajută să ne dezbrăcăm de hainele croite de ceilalți pentru noi.

 

Frica nu este egală cu măsura de precauție în fața pericolului. Este normal să te conservi, să te protejezi, dar eu consider că poți face asta cu adevărat doar în momentul în care te cunoști cu adevărat pe tine – și nu pe cel construit de societate! 

 

De ce încercăm mereu să ne construim o imagine în fața celorlalți? De ce avem mereu nevoie să părem într-un anumit fel? Poate din dorința de a atrage atenția asupra noastră. Și de ce avem această dorință, la ce ne folosește această atenție acordată de ceilalți nouă? Poate, de fapt , prin atenție înțelegem, într-un mod distorisionat, că primim căldură. De ce avem nevoie de căldură din exteriorul nostru, noi nu avem în noi pentru noi?

Iisus: „Iubeste-ți aproapele ca pe tine insuti”. Înțeleg din această idee că ar trebui, mai întâi, să ne iubim noi pe noi înșine, așa cum suntem și apoi să începem să oferim din această iubire a noastră și celorlalți. Pentru a ajunge să ne iubim, pe noi înșine, trebuie să avem curajul de a ne cunoaște cu adevărat și apoi de a ne accepta așa cum suntem, și de a schimba ceea ce nu ne place într-un mod în care ne permite conștiința.

Conştiinţa….conștiința este acea voce care nu te lasă seara să te culci dacă peste zi ai acționat fără a ține cont de ea. Cum putem ține cont de conștiință, astfel încât să putem totuși răzbate în societatea de astăzi? Eu zic că într-un mod foarte simplu, prin sinceritate, interioară și exterioară, și prin curajul în fața fricii. Sinceritatea nu mai este de mult la modă dar este cel mai simplu mod în care poți să te menții echilibrat din punctul meu de vedere. Încercați măcar câteva ore pe zi să fiți sinceri cu voi și ceilalți, ce aveți de pierdut dacă faceți experimentul? Dacă nu va place ce iese puteți renunța și găsiți voi o minciună pentru ceilalți. Într-adevăr există riscul de a te prezenta în societate așa cum ești tu cu adevărat, și vei merge mereu dezbrăcat printre oameni însă nuditatea interioară este minunată.

Trebuie să înțelegem clar că prin frică putem fi manipulați oricând de oricine. Chiar și frica de manipulare duce la manipulare! 

În frică acțiunile noastre urmează calea celorlalți – îndepartandu-ne de noi și dorințele noastre. 

În frică nu vom ajunge niciodată la iubire pentru că iubirea se află în afara fricii, și nici nu o conține.

Gândiți-vă la câte neajunsuri ne aduce frica. Din cauza fricii de a nu avea un viitor financiar „OK” alegem facultăți care de cele mai multe ori nu ni se potrivesc; din cauza fricii, uneori, alegem să facem ce fac și ceilalți pentru a putea fi intregrati în sistem; din cauza fricii, uneori, alegem să intrăm în relații cu persoane ce nu ni se potrivesc dar ne acceptă, ne dau iluzia iubirii etc. Din cauza fricii de a nu fi acceptat de societate alegem să facem o groază de lucruri ce ne nemulţumesc. Din cauza fricii de a nu rămâne în afara unei relații amoroase, uneori, ne alaturăm și trăim… frumoase minciuni!

Atunci când ne dăm seamă care au fost motivele care au stat la baza multor alegeri din viața noastră ne dăm seamă cât de mult ne-am îndepărtat de drumul pe care ni-l doream când eram idealiști, când credeam  în noi, ne dăm sema cât de mult ne-am îndepărtat de noi.

În afară fricii – cu siguranță putem fi mai buni și mai iubitori.

 

Cosmologia lui Sadoveanu, între dilemele masonice si literare

Cosmologia lui Sadoveanu, între dilemele masonice si literare
Cosmologia lui Sadoveanu, între dilemele masonice si literare

de Daniela MARC ♥

 Sadoveanu şi epocile istorice parcurse

E greu de bănuit că Mihail Sadoveanu (1880-1961) a avut o destul de agitată viaţă secretă, mai agitată decât viaţa publică, aceasta din urmă mai bine cunoscută printr-o activitate literară notorie, de o productivitate inegalabilă, dar şi printr-o prezenţă academică îndelungată. Sadoveanu a fost primit în Academia Romană în 1921 ca membru titular, dupa ce fusese corespondent din 1916.

 Pe deasupra pactul politic cu regimul comunist i-a adus din 1948 şi până la moarte, onoruri publice de mare vizibilitate. Există însă în biografia sa şi o dimensiune ocultă, inaccesibilă profanilor, închisă sub pecetea discreţiei.

 Activitatea sa de francmason ascunde iniţiative benefice, conflicte interne și promovări de principii, posibil a fi probate prin documente ce nu se află la îndemâna tuturor.

 Despre participarea lui Mihail Sadoveanu la francmasoneria interbelică românească se vorbeşte mai mult cu aproximaţii, cu simplificări de informaţii venite nu întotdeauna din surse autorizate şi credibile. O altă categorie de comentarii provine din rândul criticilor speculativi, iubitori de mistere sau ritualuri și pasionaţi de enigme sau iniţieri obscure, ascunse în textele prozatorului.

 În toată perioada comunistă francmasoneria a fost un subiect interzis.

 Problema francmasoneriei lui Sadoveanu cuprinde două aspecte: unul de istorie literară, necesitând lămurirea secvenţei biografice pro masonice şi altul de hermeneutică, însemnând interpretarea prozei prin prisma acestei înrâuriri.

 Curios este că, până în prezent, s-au făcut mai multe referiri legate de interpretarea operei decât în biografia sadoveniană.

 Sadoveanu datorează iniţierea lui Grigore Ghica, care îl introduce în ianuarie 1927 în loja ,,Dimitrie Cantemir”, constituită la Iaşi, avându-i alături, printre alţii, pe scriitorii Mihai Codreanu şi Păstorel Teodoreanu.

Mihail Sadoveanu devine o prezenţă din ce în ce mai pregnantă în viaţa masonică din România.

 Între anii 1928-1929 devine Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România. Străbate  într-un timp foarte scurt ierarhia internă: într-un singur an, din februarie până în mai 1929, trece de la gradul 18 la gradul 33 și devine membru activ al Supremului Consiliu de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România.

Sadoveanu participă, în 1930, la inaugurarea Templului Masonic din Bucureşti şi la semicentenarul fondării Marii Loji Naţionale din România.

Un moment crucial în evoluţia lui ca autoritate masonică îl constituie anii 1929-1932. Concurenţa dintre Marele Orient al României şi Marea Lojă Naţională din România era nefastă pentru masoneria română. Dupa Unirea din 1918, lojile transilvănene ce fuseseră în obedinţa Marii Loji Simbolice din Ungaria au stat în expectativă până în 1929 când trec de partea Marelui Orient al Romăniei, însă fără a se realiza o adevărată conlucrare.

 În 1930, Marea Lojă Simbolică din România, cu sediul la Braşov, se federalizează cu M.L.N.R., iar Mihail Sadoveanu devine Pro Mare Maestru al M.L.N.R. și preşedinte al Federaţiei Lojilor Simbolice Scoţiene.

 Scriitorul se află la începutul unei politici de unificare a francmasoneriei din România, proces complicat în care se cheltuiesc multe energii şi se nasc adversităţi.

 În 1930, M.L.N.R. este recunoscută de către Marea Lojă Unită a Angliei, ceea ce în seamnă un succes. În 1932 se plănuieşte federalizarea celor două mari loji tradiţionale din România: M.L.N.R. şi M.O.R.

 Se pregateşte un convent şi o Constituţie comună. Noua constituţie va fi adoptată şi promulgată în 3 decembrie 1932 de către Pro Marele Maestru Mihail Sadoveanu. Prin ea se statuează că M.L.N.R. este o putere masonică suverană, independentă, autonomă şi singura în drept a conduce şi a administra Lojile cuprinzând cele trei grade simbolice. Marile Loji inițiale (care s-au federalizat anterior) primesc conducerea ,,Riturilor” ceea ce va trezi alte nemulţumiri.

 Se iscă un conflict între Mihail Sadoveanu ca Preşedinte al Federaţiei Lojilor de Rit Scoţian Antic şi acceptat din cadrul M.L.N.R. şi principele George Valentin Bibescu ca Mare Maestru al M.L.N.R. Ca urmare a acestui conflict, în care este implicat şi Jean Pangal, Suveranul Mare Comandor, M.L.N.R. se divide.

 Se constată că Federalizarea aduce prejudicii, iar Federaţia Francmasoneriei Române Unite, ramificată la 15 aprilie 1934, poartă dispute după dispute. Efortul de armonizare a părţilor făcut de Mihail Sadoveanu nu are efectul scontat pentru că „el însuşi a generat şi a patronat aceste frământări.”

Intenţia lui de a da ,,o îndrumare naţională” unitară tuturor variantelor de francmasonerii se loveşte de orgolii provocând regrupări până în februarie 1937, când toate organizaţiile politice, masonice sau de orice fel sunt suspendate de câtre guvern, pregătind dictatura regală.

Dar Sadoveanu a avut aproximativ trei ani (1934-1937) satisfacţia de a conduce ca Mare Maestru Federal, Francmasoneria Română Unită, deţinând şi demnitatea de Mare Maestru al M.L.N.R. Însă disidenţele au fost multe…

 O parte din M.L.N.R., sub conducerea principelui George Valentin Bibescu, rămâne pe dinafara obedienţei faţă de Federaţie şi chiar înverşunându-se împotriva lui Sadoveanu. Se pare că Sadoveanu este într-atât de detestat pentru acţiunile lui de unificare sau federalizare a lojilor masonice încât se vorbeşte că ar fi avut loc ”arderea în efigie” a portretului său de către conservatorii neobedienţei Federaţiei.

 Viaţa masonică la care Sadoveanu participă cu atâta ardoare este departe de a fi paşnică. Dincolo de aceste ciocniri între liderii masoneriei româneşti încercând să se anuleze reciproc sau să se subordoneze unii altora, Sadoveanu a încercat să promoveze public principiile adevărate, curate, idealiste ale masoneriei.

 Ziarul ,,Adevărul” din 9 iulie 1933 reproduce opinia lui Sadoveanu despre ,,purificarea masoneriei”, atât pe cale individuală, cât şi la nivel de grup şi ceremonial: ”Datoria Maeştrilor conştienţi este să ridice instituţia către nobleţea ei firească, nu s-o adopte la practicile locale şi să o ofilească, făcând din ea o parodie”.

Atitudinea sadoveniană în masonerie

 

Sadoveanu voia să înlăture suspiciunile la adresa masonilor români spunând adesea că ,,Învinuirile de batjocură a celor sfinte şi altele sunt cu totul gratuite”. El ţinea întotdeauna să se delimiteze de ateismul masoneriei franceze a ,,Marelui Orient” – care a proclamat de câteva decenii libera cugetare şi s-a amestecat în politică – şi se solidarizează în schimb cu masoneria engleză şi cu cea americană, care la rândul lor declaraseră masonia franceză ”eretică şi trădatoare a principiilor de bază ale ordinului care sunt credinţa în Dumnezeu şi abţinerea de la discuţiile politice şi dogmatice”. *1

 Caracterul discret al masoneriei, crede Sadoveanu, constituie o cauză a mistificărilor pe baza ordinului. Ceea ce e rau înţeles devine otravă pentru prestigiul masoneriei: ,,A fi rău de neinteligenţi sau rău-voitori e dăunător şi primejdios”. *2

 Masoneria, în oficiile ei, se adresează inteligenţei şi imaginaţiei sentimentului. Tradiţiile şi simbolurile ei nu pot fi expuse în convorbiri particulare, în mijlocul frivolităţii obişnuite fără a provoca zâmbete ori nedumerire.

 Profunda ei seriozitate stă în realizări utile ,,lucrarea ei are un caracter personal şi netransmisibil, uneori pe plan mistic”. *3

  Discreția vizează îndeobşte semnele de recunoaştere, ritualuri, care deşi ”demult au fost divulgate şi cunoscute până și-n dicţionarele enciclopedice, rămân în realitate un mister şi fac masoneria necunoscută: esoterismul nu e susceptibil de divulgare”. *4

  Nu oricine care a trecut prin ritualuri devine mason, un iniţiat cu adevărat. Mason devine numai cel în care sămânţa luminării rodeşte, ”după parabola divinului învăţător cei care rămân opaci şi insensibili, veniţi aici din îndemnuri amicale, din curiozitate ori din întâmplare, se desfac încet-încet de instituţie” *5 , fiindcă a fi mason este o vocaţie precum talentul în artă: ,,liberii constructori se exercită într-o artă dintre cele mai subtile. Nu pot deveni maeştri buni decât dacă s-au născut cu anume daruri”. *6

  Subtilitate, artă, esoterism sunt semne masonice de recunoscut în opera lui Sadoveanu, dovadă că scriitorul şi-a trăit în profunzime vocaţia masonică, unde nu a ajuns întâmplător.

 Nu e de mirare că un critic subtil, mason el însuşi, Alexandru Paleologu, să-i interpreteze opera dintr-un punct de vedere care, la vremea respectivă, a trezit, fie nedumerire, fie elogii. (Alexandru Paleologul,Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978)

Într-adevăr, cel puţin în planul artei, Sadoveanu a reuşit să „reabiliteze” prestigiul masoneriei, printr-o construcţie impresionantă şi durabilă, fiindcă în planul destinului politic al ţării, pe care a fost convins că o slujeşte, el a eşuat într-o proporție similară cu dimensiunea operei sale grandioase.

Faptele sale oglindesc o inconsecvenţă pe care el s-a iluzionat că o poate evita, afirmând neamestecul masonic în politică. Dimpotrivă, din asemenea inconsecvenţă şi-a putut compromite şi ultimele creaţii, dovadă stând nefericitul roman ,,Mitrea Cocor”.

 Atins de  compromisul politic este și celălalt roman al său postbelic ,,Nicoară Potcoavă”, deşi pare a reveni la marele roman istoric care l-a consacrat.

În realitate, cum observă Marian Popa în ,,Istoria literaturii române de azi pe mâine” , această carte este la fel de ideologizată şi de nocivă ca ,,Mitrea Cocor”, fiindcă avea ca fundament mistificatoarea ,,prietenie de veacuri” româno-rusă.

 Dar cu aceasta intrăm într-o zonă profund tragică a iluziilor de stânga din cariera lui Sadoveanu, vrednică de compasiunea şi de rugăciunile lui Noica din testamentara „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru.”

Ironia face ca Sadoveanu să-și fi încălcat jurământul masonic prin… credulitatea lui. A identificat în comunismul de ocupaţie sovietică o cale de izbăvire a Patriei.

În anii săi de glorie (literară) judeca relativist conceptul de adevăr, comparându-l cu unicitatea soarelui de la care primim lumină: ”Cum fiecare din noi e susceptibil de a primi din el numai o parte, nimeni nu poate fi în posesia adevărului absolut, nimeni nu-i în eroare absolută”.

 ”N-a fost încă om pământean care să stăpânească adevărul întreg şi perfect.

Trebuie să fim îngăduitori cu părerile care se exprimă şi să nu pretindem a impune un punct de vedere al nostru”. *7  

Sadoveanu nu s-a alarmat când ocupantul sovietic şi-a impus cu forţa punctul de vedere exclusivist, departe de orice îngaduinţă. Mai mult, a crezut că lumina vine doar de la Răsărit.

Simbolistica masonică din operele sadoveniene

 

Opera vastă a lui Sadoveanu nu a fost lipsită de simboluri masonice de o mare importanţă. Apartenenţa sa la masonerie avea să pună amprenta asupra întregii sale opere literare. În acest studiu ne vom ocupa de ”Hanul Ancuţei”.

Hanul Ancuţei – Cartea iniţierii totale

 

Întreg ansamblul simbolisticii masonice se răsfrânge asupra acestei opere întrucât masoneria este obsedată de simboluri şi simbolistică, în special simbolurile cifrelor și numerologie. Numele pe care masonii il dau Divinităţii este ,,Marele Arhitect”.

La Sadoveanu, divinitatea este învăluită printr-un proces de iniţiere a cititorului, prin Logosul Cărţii. Cititorul poate deveni părtaş la mistica revelaţie – dezvăluire – întru – taina.

 În ,,Hanul Ancuţei” sunt prezentate zece povestiri relevante ale coerenţei expresive a Logosului. A zecea povestire este cea mereu promisă de comisul Ioniţă (”o istorie cum n-am mai auzit”, *8  ”cu mult mai minunată şi înfricoşată” *9 ).

Aceasta reprezintă Mitul Celest, care va fi Logosul Esenţial, revelat doar pentru iniţiaţii trecuţi prin somnul – moarte iniţiatică, în lumea cealaltă, numită în Evul Mediu şi ,,lumea pe dos”.

Pentru creaţie este necesară iniţierea în Mitul Creaţiei Cosmice, adică întru Marele Arhitect, avându-l ca mesager terestru pe Manole și întru jertfa necesară dăinuirii, întru eternitate, a creaţiei: ANA – AN[C]A – AN[CUŢ]A.

Hanul lui Sadoveanu nu este Cetatea – de – sub – ciumă, ci este expresia unui Logos în expansiune creatoare.

 Creaţia Manolică – Han dă naştere Zborului iniţiatic înapoi spre Paradis.

Este vorba despre locul central al construcţiei – Logos (”şi Ancuţa cealaltă şedea, ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii” *10– locul – identitate şi sacru).

Ana sau Ancuţa stă la intrarea Lumii şi se identifică cu Axa Lumii, cu axa de simetrie a Lumii, la mijloc de 9, la nivelul 5, unde se oferă perspectiva simetrică: 4-1-4  – cifra 4 simbolizând Crucea Firii, în mijlocul căreia este Hristosul, Începutul şi Sfârşitul, marcat prin cadrul feminin Ana.

 Ana reprezintă identitatea divină (A) a începutului şi (A) al sfârşitului, între alfa şi omega fiind N, care corespunde dubletului sintetic (al ascensiunii şi descensiunii, al săgeţii soarelui vizibil şi al soarelui invizibil). Litera H începe cu treapta scării, de la prima literă a titlului cărţii ,,Hanul Ancuţei”.

 Hanul Ancuţei nu e un han ca toate celelalte, deoarece este aşezat la ”răscruce de drumuri şi de veacuri, este o cetate cu porţi ferecate”. Hanul reprezintă Moldova dintoteauna, un popas al oamenilor simpli, fericiţi întrucât se pot înfrupta din darurile pe care pământul acestei ţări le oferă cu îmbelşugare.

 Moldova este Styxul care spintecă lumile, pe un traseu mistic, împărţind spaţiile existenţei în CEEA CE E (cu vizibilitate profană) CEEA CE ÎI APARŢINE (cu invizibilitate sacrală – promiţând Revelaţia).

Intersecţia drumurilor este locul mistic al tuturor intersecţiilor Gurilor (de Rai şi de iad) a tuturor cetăţilor (OUROBOROS). Răspunsul la Cetatea Logos (Hanul îl dă CETATEA ROBIEI  TĂCERII  ŞI A ÎNTUNERICULUI  MINŢII).

De aici încolo toate vor fi ,,lumea pe dos”. De aici începe moartea, începe eroismul credinţei în Trecerea peste moarte sub Legământul morţii:,,Am înţeles aşa că a făcut legământ cu moartea şi de asemenea om trebuie să mă feresc”. *11  Este vorba despre Todiriţă Cătană.

Pentru evidenţierea ritualului de trecere este ales un novice cărunt, pe jumătate iniţiat, pe jumătate profan. El se numeşte Constantin Moţoc, de la latinescul ,,Constare”: a rămâne neschimbat, a se menţine egal, a stărui într-o atitudine sau lucrare.

 Din păcate, stăruinţa lui este în neînţelegere, iar nu în credinţă şi parcurs iniţiatic. Ana – Ancuţa nu este doar complicea Catanei, ci este preoteasa care protejează ritualul trecerii peste Styx, care posedă Stiinţa de a construi Hornul – Fântână a Focului (Vulcan) între lumi: ,,de sfătuit, s-au sfătuit ei lângă horn” şi atunci [când s-a desăvârşit trecerea] am banuit-o c-ar fi fost cu ştiinţa ei”.

 Al doilea şir de patru etape iniţiatice, situate la dreapta axei narative (Cealaltă Ancuţă) sunt asimilate până la contopire cu şirul de povestiri situate la stânga Axei Narative.

 Şirul din dreapta descrie Operaţiunea Iniţierii precum şi Indicaţia Forţelor Motrice ale Iniţierii, şirul din dreapta descrie Operaţiunea Iniţierii.

Dacă pui şirul din dreapta la Limita Spirituală, care duc spre transcendere prin şirul din dreapta trebuie să se ajungă la Transcenderea Spirituală a Iniţiatului. Iniţierea se face întru Apa Sfântă şi Frigul Sfânt. Prin apa gerului Bobotezei fiinţa iniţiatului este fixată (precum crucificarea care blochează dinamica profană). Toată povestea ”istoria” (profanată prin logosul terestru) a fost istorisită. A zecea povestire – cea sacra, în faţa căreia potenţialul ei narator Ioniţă ”zâmbea încremenit prinde ca prin sită” (viziunea prin sită îi aparţine lui Ochila – vizionarul lumii celeilalte) şi legănându-se uşor.

Iniţierea a fost făcută complet în Cetatea Logosului, la care se adaugă Crucea, ca alfa şi omega ale Intrării – Integrării întru Divin.

Mihail Sadoveanu, prin interiorizarea cosmică redă oglindirea Sinelui Cosmic.

 

Bibliografie:

”Mihail Sadoveanu – Mason” – Horia Hestorescu Bălceşti, Editura Hestor, 2006

Alexandru Paleologu – Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu,Editura Cartea Romaneasca,Bucuresti,1978 

*1,*2,*3,*4,*5,*6,*7,*11 – ,,Mihail Sadoveanu – Mason” de Horia Hestorescu Bălceşti, Editura Hestor, 2006

*8,*9,*10 – ,,Hanu Ancuţei” de Mihail Sadoveanu, Editura Litera Internaţional

 

 

Cronica… Urărilor de Sărbători

Cronica… Urărilor de Sărbători
Cronica… Urărilor de Sărbători

Casa aceasta este a noastră, deci să ne bucurăm cu toţii sau să trăim cu acuitate momentele de spiritualitate. Mai mulţi dintre cei care m-au ajutat să realizez această lucrare au dorit să exprime câteva gânduri şi urări cu ocazia Sărbătorilor. Lista rămâne deschisă pentru toţi prietenii Cronicii Supranaturalului.

 

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o”
Sărbători cu îngăduinţă, zâmbet şi bucurie. Clopotele interioare ne cheamă la Trezire!

Oreste TEODORESCU

 

Din toată inima, vă trimit  fiecăruia Suflare de Hristos şi aripi de îngeri să vă îndeplinească dorinţele şi să vă lumineze calea, să vă poarte cu bucurie şi fericire spre noi şi nesperate orizonturi!

Simona STOICESCU

 

Sărbători fericite, un Crăciun minunat şi un An Nou împlinit vă doresc! Să aveţi în inimă lumină, pace şi bucurie, înţelepciune şi toleranţă, să împărţiţi cu cei din jur din preaplinul sufletelor voastre frumoase şi să vă bucuraţi de ceea ce v-a fost trimis!  Fie ca Spiritul Crăciunului să vă aducă tot ce aveţi nevoie şi să vă binecuvânteze! Cadoul meu pentru voi este o recomandare de film, A CHRISTMAS CAROL , 2009.

ELiS D.

 

… Cândva, Iubirea a luat formă… S-a născut pentru noi… fiecare secundă în braţele Iubirii e eternă şi sublimă… vă doresc , din suflet, să trăiţi continuu sentimentul de împlinire, iertare, dăruire şi… Iubire. Un Crăciun fericit, tuturor!

Şi ţie, Dragoş… îţi mulţumesc! Ştiu că trebuia să ajung aici… am învăţat câte ceva… Îţi doresc să fii fericit iar Crăciunul acesta… special să-ţi aducă… iubire şi strălucire!  

 Joanna

 

Marea Lojă Simbolică Română are bucuria şi onoarea de a ura cititorilor şi simpatizanţilor Cronicii Supranaturalului (între care suntem şi noi, membrii M:.L:.S:.R:.), dar şi amfitrionului acesteia, distinsul şi eruditul Dragoş Dumitriu, ca acum, la vremea Solstiţiului de Iarnă – când se spune că din centrul Pământului încep să radieze, învăluindu-ne, vibraţiile Vieţii, Luminii şi Iubirii – şi noi, la rându-ne, să găsim în noi Înţelepciunea, Iubirea şi Adevărul care să ne călăuzească paşii în anul ce vine.

Fie ca Soarele, dătătorul de viaţă, simbolul Luminii, să ne stea deasupra în drumul către pace, către bunăvoinţă între oameni, prin cunoaştere şi căutarea Luminii, pe calea Adevărului şi a Vieţii.

Un An Luminos!

Bogdan GAMALEŢ şi Vlad DIACONESCU

 

Dacă’i vorba să vă doresc ceva în noul an, nu vă doresc nimic din ceea ce nu-mi doresc şi mie: Inspiraţie şi iubire pentru suflet. Virtute şi sănătate pentru trup. Credinţă pentru… totul. Din gânduri bune, tot mai bune să vă răsară în noul an. Şi din stropi de bucurie, un torent de fericire să vă ude năzdrăvan.

Ciprian BOJAN

Crăciunul, prin divina sa semnificaţie, Crăciunul, acestă mare poartă către Divin, depăşeşte starea spirituală normală – este un moment în care cu adevărat toţi devenim mai buni, în toate sensurile minţii şi sufletului. Urarea mea este ca formidabila încărcătură pe care o primiţi în aceste zile sacre – o simţiţi şi poate o şi înţelegeţi – să o păstraţi cât mai mult, poate până la Naşterea viitoare. De fapt, cu toţi ne naştem în Har de Crăciun, în sensul că primim un nou Har prin Crăciun – Creationem, Creaţie, cum adevărat se spunea în latină. Creatorul nu ne cere decât să nu pierdem, să nu risipim acest Har… Aceasta ne doresc tuturora!

Dragoş DUMITRIU

 

Cam ca la premiile Oscar…

Doresc să le mulţumesc şi tuturor celor care au făcut posibilă materializarea  ideilor noastre: Mirela Albu – directorul Antenei 2, gazda Codului lui Oreste; Cristina Cileacu – producătorul emisiunii; Jean Blagoi şi Laura Ghiţă – cei care aduc un plus de artă manifestărilor noastre prin filmările şi editările video; Ion Mincu – Lobo şi Marian Nedelcu, cei care au realizat fotoreportajele la evenimente; Ovidiu Iane – preşedinte al grupului INDACO, cel care ne-a susţinut material conferinţele; prietenilor care ne-au promovat – în special Mihai Morar, realizatorul emisiunii de mare success “Răi da’ buni”, dar şi distinsei sale asistente Marina Dina, realizatorilor tv Mihai Gâdea şi Cristian Brancu care i-au permis lui Oreste să promoveze conferinţele; doamnei Anca Duliu – director al U.P. Dalles, partenerul nostru tradiţional pentru evenimente; ziaristului Boris Velimirovici care ne-a promovat site-ul prin mijloacele sale on line; în fine, tuturor acelora care, păstrându-şi anonimatul, ne-au promovat şi ne-au susţinut. Tuturor le mulţumim şi le suntem recunoscători!

Închei lista recunoştinţei cu răbdătoarea mea soţie, Roberta, supranumită “Buffy, spaima Supranaturalului”, datorită modului aproape calm cu care mi-a suportat nu numai nopţile pierdute la studiu dar mai ales lungile şi zgomotoasele  intervenţii nocturne pe canalul video. Ei îi datorez mai mult decât pot spune în cuvinte…

La Mulţi Ani tuturor!

Primul Workshop al Cronicii S: “Misterele Templului Masonic”

Primul Workshop al Cronicii S: “Misterele Templului Masonic”
Primul Workshop al Cronicii S: “Misterele Templului Masonic”

Primul Workshop organizat de Cronica Supranaturalului s-a desfăşurat după o formulă atipică. Organizat în jurul unei teme interesante şi controversate, masoneria, s-a dorit a fi o repriză de ridicare a vălului de pe misterele ce înconjoară “Arta regală”. Spun că a fost un workshop atipic pentru că participanţii nu au avut o contribuţie majoră, aşa cum se întâmplă îndeobşte, ci au ascultat explicaţiile unor iniţiaţi iar ulterior au pus întrebări şi au discutat despre cele aflate. Cu atât mai mult am apreciat dorinţa a două dintre participante, ElisD şi Monoka, de a realiza un material despre acest Workshop. Ei bine, abordările au fost atât de interesante dar şi de personale încât am decis să le public pe amândouă. Dacă a fost o hotărâre bună, veţi decide citind cele ce urmează.Marea Loja Simbolica Romana

Mai întâi însă doresc să mulţumesc prietenilor din Marea Lojă Simbolică Română, în special Marelui Maestru Bogdan Gamaleţ care a agreat acest mod inedit de prezentare a unui templu masonic – dar totuşi în perfectă concordanţă cu pricipiile masonice – fratelui şi omului de cultură Vlad Diaconescu, dar şi fraţilor Radu şi Răzvan care au fost nişte gazde cu adevărat îndatoritoare. (DD)

 

Vălul lui Isis

 

O dupa amiază de sâmbătă liniştită de iarnă neîncepută urma să îmi aducă o mare bucurie şi satisfacţie în suflet prin intermediul unei vizite într-un Templu Masonic. Vălul lui Isis, despre care citisem în atâtea cărţi şi pe care mi-l imaginasem “cumva”, de multe ori nici eu neştiind cum anume, urma să se ridice în faţa ochilor curioşi ai câtorva profani, printre care mă număram şi eu. Am ajuns în “Sala paşilor pierduţi” cu o mare curiozitate. Antecamera în care neofitul este introdus pentru a medita la simbolurile sacre – sare, sulf, mercur, clepsidra – este în totalitate neagră , având pe pereţi simboluri astrologice si alchimice. Cele patru semne cardinale – Berbec, Rac, Balanta si Capricorn – indeamnă profanul să mediteze la noi începuturi, aflate sub steaua celor patru constelaţii – Eu, Căminul, Căsătoria , Societatea – prin care un om se defineşte şi re-defineşte de-a lungul întregii sale vieţi. Acolo vechiul Eu trebuie să moară pentru a face loc unei persoane noi, unui om profund schimbat venind dinspre Întuneric şi îndreptându-se  către Lumină.

Sala Templului redă la scară  pamânteană macrocosmosul şi microcosmosul. Tavanul albastru redă fidel cele 12 constelatii în jurul cărora omul şi-a ţesut în permanenţă destinul său vremelnic. Numărul de Aur este prezent în proporţiile camerei, străjuită de cei doi gardieni , Jachim si Boaz, poate simbioza perfectă dintre Feminin şi Masculin. În mijlocul camerei tronează cele 3 colonete , ionică, corintică şi dorică, fiecare având un atribut  perfect : Întelepciunea,  Frumuseţea şi Forţa, corespunzand pe plan organizatoric celor 3 grade masonice: Maestru, Calfele si Ucenicii. Mozaicul de pe podea este temelia, izvorul nesecat din care îşi trage seva omenirea şi Universul, Zeii şi Oamenii deopotrivă. Dualitatea perfectă, Masculin şi Feminin, Pozitiv şi Negativ, Lumină şi Întuneric, totul se întrepătrunde,  se revarsă, se reîntoarce în matrice şi izbucneşte din nou în dansul nebun al vieţii şi morţii, al visului şi realităţii.

Nu voi insista cu descrierea meticuloasă a celorlalte însemne şi instrumente masonice, ci voi aduce în prim plan realitatea zilelor noastre, în care cuvantul mason a căpătat un sens peiorativ , iar masonii sunt consideraţi cauza tututor relelor lumii, razboaie, foamete, sărăcie şi boli. Idealurile masonilor sunt nobile, purtătoare de evoluţie spirituală şi materială, respectând proporţia perfectă a omului în raport cu Divinitatea şi Cosmosul. Marile genii au fost iniţiate în masonerie şi au crezut cu tarie în principiile ei, trăind şi ghidându-se dupa legile acesteia. Căderea masoneriei în desuet  se datorează în întregime oamenilor şi înţelegerii greşite a spiritului masonic, care acum este mai actual ca niciodată. Făcând  o paralelă, mă gândesc la spiritul Christic şi la războaiele şi cruciadele duse de oameni în numele Lui. Este vinovat Christos de felul în care oamenii au ales sau au vrut să înteleagă ce ne-a transmis El? Este vinovată masoneria de lăcomia, ignoranţa şi egoismul nostru?  Lux Aeterna

 Elisabeta Durica – ELiS D.

 

O altfel de călătorie iniţiatică

 

Nu ştiu alţii ce au simţit, dar pentru mine workshop-ul la care am avut placerea şi onoarea să particip a fost ca o nouă călătorie iniţiatică. Nu va imaginaţi că am participat la un ritual anume de iniţiere în masonerie. Totul a început cu drumul; am avut senzaţia unei călăuze spirituale care m-a însoţit până la locul de întâlnire. Deşi nu ştiam locaţia, nu mai fusesem niciodată în acea zona, tot timpul am fost sigură de calea pe care trebuie să merg  şi, cum toate lucrurile sunt aranjate, în momentul în care am ajuns a sosit şi domnul Dragoş Dumitriu însoţit de câţiva dintre, îmi permit să le spun aşa, prietenii pe care i-am cunoscut pe acest site.

Domnul Vlad Diaconescu şi alţi doi „fraţi” ne-au întâmpinat cu deosebită căldură şi deschidere pentru a ne dezvălui câteva dintre tainele masoneriei. Eram deja obişnuită cu stilul ludic şi bonom al domnului Vlad Diaconescu din emisiuni; nu s-a dezminţit nici de această dată. Cu câteva cuvinte ne-a introdus în acea stare de bine şi relaxare care iţi permite să fi un receptor deschis la nou.

A sost şi momentul mult aşteptat: vizitarea templului. Emoţia pe care am simţit-o pot spune ca a fost unică, simţeam că sunt acolo pentru a mi se destăinui un mare secret, o taină ascunsă până acum. La intrare ni s-a dezvăluit o parte din misterul primei iniţieri. Cei care simt şi doresc să intre într-o loja masonică trebuie să aibă puterea să uite tot, să fie cu mintea liberă şi mai ales cu sufletul deschis pe noua cale pe care s-au decis să o urmeze, să moară puţin, după cum spunea şi Eminescu.

În interiorul templului am luat parte la o extraordinară lecţie de cultură, istorie, geografie, astrologie, geometrie, chimie şi simbolism. Locul era încărcat de magie şi spiritualitate iar cele trei gazde extraordinare ne-au  desluşit din tainele locului sacru în care ne aflam şi ne-au explicat semnificaţia fiecărui obiect din templu. Am simţit energia înaltă a acelui spaţiu, acolo timpul, aşa cum îl cunoaştem noi, profanii, nu mai există, se transformă.

Multe din cele spuse acolo, cred că le cunoşteam, doar că acum mi-au fost reamintite… altfel – şi s-a creat o legatură logică între cunoştinţe acumulate haotic în decursul vieţii, s-a pus ordine în idei şi s-au deschis noi căi de cercetat . Viaţa cotidiană de profan nu îţi dă voie să faci acest lucru. Totuşi oricât de dură ar fi viaţa pe care o are un om, acesta trebuie să descopere frumuseţea ei, numai aşa el poate atinge  înţelepciunea.

Dupa ce am terminat vizitarea templului a urmat, cum era şi firesc, masa rotundă, unde s-au impartaşit impresii şi opinii. Michelle a fost dezamagită puţin de numărul relativ scăzut de participanţi la acest workshop, eu cred că am fost exact câţi trebuia să fim acolo, în acel moment.

Am spus la început că pentru mine  fost o nouă călătorie iniţiatică. Da, pot spune asta cu mâna pe inimă – şi dacă îmi permiteţi aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre prima mea călătorie iniţitică, cel puţin aşa o consider eu. O călătorie care s-a petrecut în anii de liceu, pe parcursul a trei ani. Este vorba de cursurile de actorie pe care le-am urmat la Palatul Culturii din Ploieşti. Profesorul, un om extraordinar, Mihai Vasile, mi-a dăruit primele lecţii despre ce înseamnă a trăi cu adevărat. Atunci am învăţat că scena este un loc sacru şi că orice obiect care se află pe ea capătă cu totul o altă valoare; o simplă pânză reprezintă o graniţă între două lumi, un scaun poate fi în acelaşi timp o prezenţă şi o absenţă, un borcan cu nisip şi o lumânare este lumina, o sfoară reprezentă o cale sau o legătură dintre personajele create acolo, iar un cadru de lemn poate să simbolizeze trecerea dintre doua lumi…

Orele de actorie erau orele mele preferate, deşi nu făceau parte din programa şcolară a unui liceu teoretic – şi profesorul acelei arte  a reprezentat primul meu mentor spiritual. În sala de teatru timpul şi spatiul nu mai erau la fel, ne uitam cu uimire la ceas după terminarea cursului şi nu ne venea să credem.

Dar să revenim la ziua de 17 decembrie 2011. Cum tot ce este frumos are un început şi un sfârsit, după întâlnire am aterizat iar în viaţa reală de profan. Am fost să-mi vizitez o prietenă care trece printr-o perioadă mai grea… Mama ei m-a surprins cu următoarea remarcă pe care a repetat-o de câteva ori: „ce frumoasă eşti!”. Trebuie să spun că nu sunt , nici pe departe, „Miss Univers” şi că ele nu ştiau care fusese programul meu de peste zi. Am întrebat-o pe prietena mea ce e cu mama ei şi ea mi-a spus că nu a păţit nimic, doar că eu radiez. Am zâmbit, am realizat ce s-a întâmplat: era vorba de o  frumuseţe venită din interior, de lumina primită în timpul evenimentului la care am luat parte.

Vreau să mulţumesc divinităţii pentru că mi-a permis să iau parte la o astfel de întâlnire şi celor două persoane datorită cărora aceasta s-a realizat: Dragoş Dumitriu şi Vlad Diaconescu. Nu ştiu ce să mai spun, cuvintele nu pot exprima ceea ce am simţit participând la acest workshop. Şi pe cei care nu au fost vreau sa-i  „supar” puţin spunându-le că celor prezenţi li s-a dezvaluit „marele secret al masoneriei”. Despre ce este vorba, veţi afla de la Vlad Diaconescu…

Profit de ocazie pentru a vă ura din inimă sărbători pline de lumină şi pace în suflet, un an 2012 aşa cum vi-l doriţi!

Monica Tudor – Monok

 

Un gând: “De ce mi-e frică de iubire?”

Un gând: “De ce mi-e frică de iubire?”
Un gând: “De ce mi-e frică de iubire?”

de Elis Durica ♥

O caut de mult, am găsit-o în locuri diverse şi în oameni surprinzători, ma fascinează, mă atrage, îmi scaldă sufletul într-o căldură ireală, tandră şi diafană… zâmbesc şi plutesc în timp ce o invoc, mă hrănesc cu toată fiinţa mea din ea… de ce mi-e frica de iubire? … abandonul total mă lasă fără suflare, gândul că El ar putea să răspundă la fel e aproape insuportabil… simt că se trezeşte în mine femeia şi ispita, inocenta şi seducătoarea, înteleapta şi vrăjitoarea… oare nu mi-e frică de mine? Oare nu eu sunt iubirea? Din ce hău al sufletului se ridică? Cu ce taine înfiorătoare mă îmbie? Ce promisiuni tentante îmi picură în ureche? Într-o zi voi fi înţeles ca iubirea sunt Eu… şi că pe El l-am purtat mereu în adâncul din mine, aşteptând un răsărit de soare care să îi lumineze calea spre inima mea…

Evoluţia Pământului şi timpul (irosit pe drumul) iluminării

Evoluţia Pământului şi timpul (irosit pe drumul) iluminării
Evoluţia Pământului şi timpul (irosit pe drumul) iluminării

de Florentina Fulop ♥

Avem atâtea teorii legate de iluminare, fiecare cărare duce spre același punct – desăvârșirea. Putem alege orice cărare ni se potrivește, atâta timp cât rămânem lucizi.

Teoria conform căreia în apropierea anului 2012 lucrurile se schimbă și mare parte din noi vor “arde” etape de dezvoltare m-a pus pe gânduri. Dacă eu cred în varianta vieții materiale întru desăvârșirea sufletului/spiritului, atunci cum se potrivește această teorie, a schimbării de vibraţie, credinței mele? Teoria este exprimată de persoane în care mă încred și totuși nu pot să nu mă întreb care ar putea fi puntea între cele doua credințe?

Mă gândesc că, așa cum sufletul meu este într-o simbioză cu trupul, așa și Pământul are o simbioză cu un suflet întrupat în el pentru desavârșire. Poate Pământul a învățat, a evoluat, iar sufletul lui este pregătit pentru nivelul următor. Dar ce face acest Pământ de unul singur în acel alt nivel – oare are nevoie și de oameni? Sau poate că ar trebui să studiez un pic de geologie pentru a putea da o formă cât mai inteligibilă acestei idei…

Și, totuși, dacă mergem pe acest fir, putem ajunge la concluzia că respectiva creștere de vibrație – ce îi urcă pe oameni cu liftul înspre iluminare – se datorează evoluției spirituale a planetei (a corpului planetar). Dar sufletul omului, ce accede atât de repede la acest nivel, nu este oare defavorizat de “arderea” unor etape ale evoluției? Mintea mea încearcă să cuprindă această idee prin paralelismul din viața materiala, pe care o poate întelege cel mai bine, şi drept urmare mă gândesc că noi, în secolul XXI, nu știm cum să coasem o haină – dar asta nu înseamnă că nu cunoaștem procesul de producție; deși nu am experimentat, nu avem experiența confecționării a o multitudine de obiecte, totuși le folosim pentru o existență mai ușoară, pentru a nu mai pierde timpul și pentru a fi mai mult axați pe  gândire, conceptualizare, spiritualitate. Este un fel de dilatare a timpului prin utilizarea unor invenții pentru care alții au pierdut timp și pentru care noi nu mai suntem nevoiți să pierdem timp. Și atunci oare spiritele nu mai au nevoie de toate etapele experiențiale în acest plan pentru a ajunge la desâvârșire? Parte din experiențele sufletului, pentru că au fost experimentate de atâtea generații de suflete, deja sunt înscrise în ”ADN-ul” spiritelor și sunt transmise și celor ce nu au trecut prin ele? În noi sălășluiesc oare suflete ce deja au transmisă “genetic” informația experimentată și este ca şi când ar fi experimentat-o deja? Până la urmă spiritul este parte a aceluiași întreg, atunci de ce să nu credem că întregul “a trăit”  deja experiența, a evoluat, iar acum are nevoie de altă fațetă a universului pe care să o experimenteze întru desăvârșire?

Încerc să-mi imaginez un timp în care vom fi capabili să accesăm toate scrierile de pâna acum, ale marilor gânditori, fără a fi nevoiți să știm să citim… Așa cum, acum, putem accesa o carte în format digital… fără a ne deplasa din casă. Oare dacă facem un paralelism între această idee și ideea dezvoltării spirituale putem ajunge, logic, la concluzia că este posibilă această dezvoltare spirituală – într-atât încât să putem accede informațiile din nivelele superioare spirituale fără ritualuri, concentrări, ore în şir de meditație etc?

Dacă ne lasăm imaginația să lucreze putem oricând să gasim căi de legatură între credințele noastre și credințele altora, dar oare aceasta este sau va fi calea spre iluminare?

Diogene – nepieritoarea lecţie a spiritului liber

Diogene – nepieritoarea lecţie a spiritului liber
Diogene – nepieritoarea lecţie a spiritului liber

de Fastland

Diogene din Sinope (c.412 î.Hr. – 322 î.Hr.), cunoscut şi sub numele de Diogene Cinicul, a fost un filozof grec şi unul dintre fondatorii Cinismului.  Diogene, fiul zarafului Hikesios, era originar din Sinope.

După spusele lui Eubulides, Diogene alături de tatăl său au fost exilaţi, după ce, se pare, Diogene ar fi falsificat monezi, asta după ce tatălui său i se încredinţase o zarafie a statului, astfel c-a fost silit să părăsească ţara împreună cu tatăl său (de precizat că încă nu se ştie exact motivul ostracizării lui Diogene, există mai multe versiuni în acest sens).

 

Ajuns la Atena, Diogene se întâlneşte cu Antistene, al cărui discipol devine, în ciuda faptului că Antistene nu era tocmai condescendent cu elevii săi, ba din contră, era chiar insolent cu aceştia. Se spune chiar, ca Antistene l-ar fi ameninţat cu băţul într-o zi, dar Diogene şi-a oferit capul, spunându-i aceste cuvinte:

“Loveşte, fiindcă nu vei găsi un lemn destul de tare care să mă îndepărteze de tine cât timp te aud vorbind”.

Acele cuvinte aveau să joace un rol definitoriu în relaţia celor doi; drept pentru care, din acel moment Diogene devine elevul lui Antistene.

 Cum era un exilat fără patrie, Diogene se apucă să ducă o viaţă simplă, să caute pe cât posibil să evite excesele, să se menţină la strictul necesar “supravieţuirii”, căci, spunea el, sufletul n-are nevoie de “monezi de aramă” pentru a fi desăvârşit; ba din contră, lupta împotriva desfătării, a poftelor trupeşti, ori a avidităţii abjecte şi a deformării sufletului pentru obţinerea “aurului”, era cu precădere o necesitate în vederea desăvârşirii sufletului.

 Theofrast, relatează că Diogene, într-o zi, se uita cu luare aminte la un şoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuş, fără să ţină seama de întuneric şi fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare. Lecţia pe care o învăţase privind respectivul şoarece, era ca şi el are capacitatea de a se putea adapta la orice cirscumstante şi că trebuie să se “reîntoarcă la natură”.

Neavând unde să doarmă, Diogene scrisese cuiva să-i facă rost de o locuinţă, şi cum acesta întârzia cu răspunsul, Diogene şi-a luat ca locuinţă un butoi. Vara, atunci când arşiţa dictatoare-şi făcea apariţia, se tăvălea pe nisipul fierbinte, iar iarna atunci când vântul îţi îngheţa respiraţia, îmbrăţişa statuile acoperite cu zăpadă, folosindu-se de absolut orice împrejurare pentru a se căli.

 Diogene numea şcoala lui Eucleides o şcoală de fiere; lecţiile lui Platon pierdere de timp, iar pe demagogi, servitorii mulţimii.

Fiind un veritabil cinic, Diogene spunea că oamenii se concurează la exerciţiul de săpat şi la lovit cu piciorul, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate. Se minuna că astronomii privesc către Soare si Lună, dar nu văd lucrurile de sub nasul lor; că oratorii în discursurile lor fac mult caz de dreptate, dar n-o practică niciodată, sau că avarii critică banul în timp ce îl îndrăgesc peste măsură. De asemenea condamna pe cei care laudă pe oamenii drepţi că sunt mai valoroşi decât banii, pe când ei înşişi râvnesc la cei bogaţi.

Referitor la cei care critica banul in timp ce-l indragesc peste masura, putem amintii si spusele lui Ralph Waldo Emerson cu privire la bani, el spunea ca: “Banii, adesea costa prea mult”.

Epictetus insusi spunea ca esenta filosofiei este ca un om sa traiasca in asa fel incat fericirea sa să depindă cat se poate de putin de lucrurile exterioare.

 Menippos, relatează că după ce a fost prins şi scos în vânzare, lui Diogene i s-a pus întrebarea ce ştie să facă, iar el a răspuns:

“Să guvernez pe oameni” pentru că apoi să-i spună crainicului: “Anunţa dacă doreşte cineva să-şi cumpere un stăpân”.

După ce l-a cumpărat Xeniades, Diogenes i-a spus:

“trebuie să m-asculţi, deşi sunt sclav, căci dacă un medic sau un marinar s-ar afla în sclavie, ar fi ascultaţi”.

 Pentru a ne face o idee si mai clara asupra lui Diogene, am sa divaghez spre educatia pe care le-a dat-o Diogene fiilor lui Xeniades.

Eubulos, povesteşte cum Diogene i-a educat pe fiii lui Xeniades, cum i-a învăţat să călărească, să ţintească cu arcul, să arunce pietre cu praştia şi să ochească cu suliţa. Mai târziu, când au ajuns la şcoală de luptă, nu îngăduia maestrului de gimnastică să le dea o educaţie ca la atleţi, ci numai atât cât să le sporească culoarea din obraji şi să-i facă sănătoşi. Copiii au fost învăţaţi de Diogene să-şi poarte singuri de grijă, să se mulţumească cu o hrană simplă şi să bea apa. Îi obişnuia să-şi taie părul scurt, nu să poarte podoabe, să umble uşor îmbrăcaţi, cu picioarele goale.

Acelaşi Eubulos relatează faptul că Diogenes ar fi îmbătrânit în casa lui Xeniades şi că, atunci când a murit, a fost înmormântat de fiii lui Xeniades.

Cineva îl intreabase odată cum dorea să fie înmormântat, la care Diogene a răspuns:

“Cu faţa în jos”.

“De ce ?” l-a întrebat celălalt.

“Din pricină că, după puţin timp, ce-i jos va ajunge sus”.

 O anecdotă demnă de precizat îl are ca protagonist pe Diogene, care, fiind invitat într-o casă luxoasă, i se interzice să scuipe, iar el trăgând flegma în gât, o scuipă fix în obrazul aceluia care i-a interzis, spunându-i:

“n-am putut găsi un loc mai potrivit”.

 Într-o zi, Alexandru cel Mare văzându-l pe Diogene în ce condiţii trăia, îl întreabă: „Ce faci, Diogene?” gândindu-se: “de ce un filosof atât de înţelept trăieşte în mizerie”, la care Diogene i-a răspuns:

“Mă uit după oasele tatălui tău, dar nu le pot deosebi de oasele unui sclav”.

Alexandru cel Mare a venit iarăşi, într-o altă zi, spunându-i lui Diogene că-i daruieşte tot ceea ce vrea, bani, femei, putere, orice!

La care Diogene i-a raspuns:

“Te poţi da la o parte din faţa mea ? Îmi blochezi lumina!”

Dupa o lungă conversaţie, Alexandru cel Mare pleacă spunând:

“Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene”.

 Alexandru cel Mare fiind la acea vreme cel mai puternic om, spunând acestea, ne putem imagina caracterul lui Diogene şi virtuţile sale care depăşeau orice situaţie materială ori poziţie socială, fiind impunător strict prin caracterul său.

Puterea şi banii lui Alexandru cel Mare n-au contat la fel de mult ca filosofia lui Diogene (care deşi nu era un om de vază, îi vorbea de la egal regelui). Aceluia ce spune că filosofia e de prisos, să i se aducă aminte de Diogene din Sinope!

 Diogene trăia la limita necesitatii supravieţuirii, având un dispreţ absolut faţă de convenţiile si principiile societăţii ipocrite de la acea vreme (ca de altfel şi din zilele noastre); cu precădere mustra filosofii, care deşi vorbeau adesea despre suflet, adevăr, sinceritate ori moralitate, nu se sinchiseau de ele, menţinându-le în teorie, neaplicand propriile lor teorii în viaţa de zi cu zi, netrăind astfel, o viaţă exclusiv virtuoasă.

 Cei mai mulţi oameni, spunea Diogene, judecă nebunia după deget. Căci dacă cineva merge arătând cu degetul mijlociu, unii îl vor socoti drept nebun, dar dacă-i degetul arătător, totul e în ordine.

 Mai spunea că lucruri preţioase se vând în piaţă pe nimic şi invers. O statuie se vinde pe trei mii de piese de aramă, pe când o măsură de făină se vinde pentru două monede de aramă.

 Într-o zi, văzând cum un copil bea din palmă, îşi aruncă ulcica din desagă cu cuvintele:

„Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi”.

 Platon făcându-l odată câine, ironizându-l pentru modul său de viaţă, el i-a răspuns:

 „E foarte adevărat, fiindcă şi eu m-am întors la cei care m-au vândut”.

Diogene iubea câinii, tocmai pentru loialitatea şi sinceritatea sufletului lor.

 Platon definise omul „un animal biped şi fără pene” şi fusese aplaudat.

Diogene jumuli un cocoş şi-l aduse în sala de conferinţă, spunând:

„Acesta este omul lui Platon”.

 Însă pilda lui Diogene care şi-a pus amprenta cel mai puternic asupra concepţiilor mele de viaţă a survenit din această întâmplare:

aprinzând o lampă, în plină zi, Diogene umbla încoace şi încolo. Fiind întrebat de către mulţime de ce face aceasta, el le-a răspuns:

“Sunt doar în căutarea unui om cinstit”

Oare cum s-ar comporta un Diogene al zilelor noastre ?

În plină zi, cu o lampă, orbit fiind de întunericul dinlăuntrul oamenilor, de simţămintele subjugate şi modelate de scop; “orbecăind” prin lumina de-afară, în totală opoziţie cu întunericul din interiorul oamenilor, oare ar găsi el un suflet luminat şi cast ?

Ce ne mai pasă nouă de sinceritate, atâta timp cât avem o situaţie financiară prin care ne satisfacem trupul si slăvim bunăstarea materială ?

Dar să ne-aducem aminte de intrebarea lui Socrate:

“Nu-ţi este ruşine să te ocupi aşa mult de averi efemere, căutând să le tot sporeşti, iar pe de altă parte să nu te ocupi, nici să te îngrijeşti câtuşi de puţin de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârşite?”

Regăsim ruşinea şi în întâmplările lui Diogene, care, dând peste un tânăr care roşea, i-a spus:

„Bravo, aceasta este culoarea virtuţii”.

Vă-ntreb, oameni buni, oare mai avem ruşine ?

Să fim noi oare demni de această ruşine, de această culoare a virtuţii ?

Socrate ne-ndeamna să ne desăvârşim sufletul, dar oare mai apreciem sufletul ?

Oare în nimicnicia noastră nu ne-am paralizat sufletul căutând confortul financiar cu orice preţ ?

Oare mai avem nevoie de această flacără divină pe care-am stins-o ocupaţi fiind de rolurile pe care le trăim în iluzia eternităţii ?

 Am luat în deşertăciune sufletul, Dumnezeu s-aibă milă de noi!

 Schopenhauer însuşi spunea că animalul nu cunoaşte moartea decât în momentul ultimei expiraţii, pe când omul se apropie de momentul fatal conştient fiind de paşii care-l apropie nenincetat de abisul insondabil.

Si-atunci, vă-ntreb. De ce, bunăoară, dacă suntem conştienţi că tot ceea ce este aici va dispărea odată cu noi cât ai clipii, de ce căutam s-avem mai mult decât ne este folositor unui trai decent, simplu, ireductibil ?

Desigur, îmi veţi spune că Diogene era un cinic, nu avea respect pentru societate.

Dar oare putem să-l condamnăm ? Suntem noi, atât de curaţi sufleteşte pentru a-l judeca ?

Uităm, prieteni, ca însăşi motorul societăţii este ipocrizia; am putea oare nădăjduii spre o societate virtuoasă, din moment ce societatea a izvorât dintotdeauna din făţărnicia omului de zi cu zi ? De la zâmbetul fals, aruncat unui amic de care ai nevoie pentru a-ţi atinge un anume scop, ori de la confirmarile ipocrite pe care le dai atunci cand desi nu esti de acord cu ceea ce se spune, minti pentru a te integra in grup, până la situaţiile în care eşţi constrâns să râzi, pentru că altfel cel care te-a angajat te va da afară, şi astfel nu vei mai putea să procuri pentru familie…

S-ar putea argumenta lesne comportamentul lui Diogene, atâta timp cât cei din societate încă de la acea vreme jinduiau la aur, înlocuindu-si sufletul cu scopul meschin al confortului financiar; nu am nimic să-i reproşez, din contră, îi aplaud înţelepciunea pentru strigătul pe care puţini au avut urechi să-l audă, strigătul care ne îndeamnă să ne “reîntoarcem la natura”, să uităm de “convenţiile sociale” care ne-au abrutizat si ne-au ponosit sufletul..strigat care ne-ndeamna să trăim în umilinţă, să ducem o viaţă simplă, căci ce altceva dacă nu însăşi “ruşinea, este culoarea virtuţii” ?

Ce reîmprospătare ar aduce în sufletul nostru un Diogene, ori un “Socrate dement” dac-ar fi trăit astăzi, in lumea “civilizata”, dar cu sufletul inert.

 Diogene îşi mustra semenii cu privire la rugăciunile lor, spunând că oamenii cer lucrurile care li se par lor bune, dar nu cele care sunt bune cu adevărat. În ce-i priveşte pe cei înfricoşaţi de visurile lor, le spunea că nu se îngrijesc de ce fac când sunt treji, dar se preocupă mult de viziunile care le apar în somn.

Raportându-ne la situaţia actuală, putem oare să nu observăm că din ce în ce mai multă lume foloseşte rugăciunea pentru a-i cere lui Dumnezeu avuţii, bani, ori alte nimicuri de care cred ei că au nevoie, ori “li se par lor bune”, pe când, “cele ce sunt bune” în adevăratul sens al cuvântului, de pildă sănătatea, iertarea, iubirea, puterea de muncă, pentru a putea să-ţi îndeplineşţi o dorinţă pentru care ai muncit cu trudă, ori să-l rogi doar, pe Dumnezeu să aibă milă de sufletele rătăcite, şi să îţi dea putere ca şi tu, la rândul tău, să fii puternic şi să nu fi dus în ispită ? De ce au uitat să folosească rugăciunea ca pe o comunicare cu Dumnezeu, pentru a-i mulţumii, pentru că fără El viaţa n-ar fi fost posibilă ? Bineînţeles, toate acestea trebuie spuse realizând totodată că viaţa aceasta nu este altceva decât un dar de la Dumnezeu, iar ceea ce facem cu ea, ori mai bine zis, ceea ce devenim în viaţa aceasta, este darul nostru pentru Dumnezeu.

Vă-ntrebaţi oare dacă nu cumva am fost naiv, spunând că trebuie să ne rugăm “pentru iubire” ? Considerati, pesemne, ca ceea ce-am spus este o adevărată nostimadă? Se prea poate. Dar, ce atunci, prieteni, ce – dacă nu iubire ? Să ne-aducem aminte de ce spunea Dostoievski:

“Iadul este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”. El îşi imagina chiar cum, într-un final, şi cei ce jinduiau la iubire, disperaţi si izolati sufleteste cum se aflau, erau într-un final iertaţi şi intrau şi ei în gradina celor ce au avut capacitatea sa ierte, celor care iubesc necondiţionat; sperând totodata că, trăind printre acele suflete desăvârşite, vor reuşi şi ei, într-o bună zi, să fie aşijderea lor!

Or, vă-ntreb, dacă fără iubire exista viaţă, ce fel de viaţă este aceasta ?

Credeţi oare, că n-avem nevoie de iubire ?

 Dacă plecăm de la premisa că Raiul este o stare de conştiinţă, cum putem oare să ajungem în Rai după ce murim, când noi n-am ajuns încă de pe Pământ ? Cum ne putem ridica sufletul când noi am trăit numai în corp, ignorând amprenta divină ce salaşluia în noi ?

Suntem oare pregătiţi pentru acest pas ? Şi-apoi, cred, nu facem altceva decât să ne reîntoarcem într-o altă viaţa tot aici, pe Pământ, într-un alt corp, chinuindu-ne sufletul şi căutând răspunsuri în afara noastră, fiindu-ne frica poate, de ceea ce vom găsi în noi. Dar acest proces trebuie numaidecât să se săvârşească în fiecare dintre noi; căci care dacă nu acesta este scopul omului, de a-şi aminti că sufletul său este cel mai de preţ, şi ca desăvârşirea sa prin iubire este singura cale către Dumnezeu?

 Conchid acest capitol cu spusele lui Origen:

“Înainte de a-ţi ridica mâinile către cer, trebuie să-ţi ridici sufletul şi, înainte de a-ţi ridica ochii, ridică-ţi gândul la Dumnezeu.”

 Diogene era, totuşi, iubit de atenieni. De exemplu, atunci când un tânăr i-a sfărâmat butoiul, atenienii i-au dat acestuia o bătaie, iar lui Diogene i-au dăruit un alt butoi.

Dacă acest Diogene ar fi avut numai sarcasm, ironie, cinism dus la extrem, fără să fi grăit nici-un pic de adevăr, oare atenienii l-ar mai fi apărat ? Oare ar mai fi luat aminte la spusele unui “saltimbanc” ?

Bineînţeles, s-ar găsi unii, mai mucaliţi de fel, care mi-ar lua în râs întrebarea şi poate pe bună dreptate ar spune:

 “Păi tocmai, l-au aparat doar cei pe care Diogene îi evita, îi scutea de cinismul sau acut! Diogene era un cinic si nimic mai mult!”

Se prea poate să fie şi aşa, in speranta ca veti binevoi a intelege, v-aduc doar aminte de ce spunea George Bernard Shaw, cu privire la cinism:

“abilitatea de a face observaţii exacte este catalogata de multe ori drept cinism de către cei care nu o posedă”.

 Când era strâmtorat de bani, Diogene spunea prietenilor că nu cere de la ei pomană, ci pretinde ceea ce i se cuvine.

Pe retori şi pe toţi cei care-şi caştigaseră reputaţia de a vorbi bine îi numea „de trei ori oameni”‘, înţelegând prin aceasta „de trei ori nenorociţi”.

 De ignorantul bogat zicea că este „o oaie cu lâna de aur”.

Straşnică nostimadă!  Oameni buni, Dumnezeu mi-e martor, raportând această replică la realitatea noastră, mai desăvârşită definiţie pentru “ignoranţii cu bani” nici că se putea găsi!

 Este oare, necesar să vă mai supun memoria la încercare amintindu-vă de cei ce-au fost păstori şi-acum sunt politicieni “impozanţi” ?

 Hegesias îi ceruse într-o zi, să-i împrumute una dintre scrierile lui, la care Diogene i-a răspuns: “Eşti un prost, Hegesias, când este vorba de smochine, nu alegi pe cele pictate, ci pe cele reale; dar când este vorba de învăţătură, neglijezi pe cea adevărată şi te avânţi spre cea scrisă”.

Diogene, credea, pe bună dreptate, că învăţătura adevărată este cea trăită, şi nu cea scrisă. La fel ca el, îl putem aminti şi pe Socrate, care şi el era partizanul ideii de filosofie discutată, pusă-n aplicare în viaţa de zi cu zi – şi nu cea scrisă, teoretizată; pentru că după ce închidem cartea pentru a ne trăi viaţa e ca şi când n-am fi scris nimic, ca şi când acele idei aparţin unui univers paralel, idei care nu rezonează cu practicul “acestei lumi”, idei care nu-şi au sorgintea în aceasta realitate.

 Odată a cerut pomană de la o statuie şi, fiind întrebat de ce face aceasta, a răspuns: „Ca să mă exercit în a fi refuzat”.

Când cerea de la cineva de pomană, cum a făcut întâi din cauza sărăciei, folosea această formă: „Dacă ai dat şi altuia, dă-mi şi mie; iar dacă nu, începe cu mine”. Aduc aminte cititorului de “firul de ceapă degerată” despre care vorbea Dostoievski; consider că se află într-o totală armonie cu spusele lui Diogene din această întâmplare.

 Cineva îl întrebă cum se purta Dionysios cu prietenii săi:

„Întocmai cum se poartă cu pungile – răspunse el – cât timp sunt pline, le pune bine, iar când sunt goale, le aruncă.

Oare nu este exact la fel şi în zilele noastre ? Putem găsii enorm de multe exemple prin care să demonstrăm acest adevărat aforism al lui Diogene!

 Numea pe oamenii buni chipuri asemănătoare zeilor, iar dragostea, ocupaţia celor fără treabă.

Diogene era de părere că dragostea de bani este metropola tuturor relelor.

Fiind întrebat care animal muşcă cel mai rău, a dat acest răspuns:

„Dintre animalele sălbatice, sicofantul, iar dintre cele domestice, linguşitorul”

 Fiind întrebat de cineva:

„Ce fel de om i se pare Diogene ?

Platon i-a răspuns:

„Un Socrate dement”.

Din acest răspuns  ne putem  da seama că în ciuda atacurilor acide ale lui Diogene către Platon, acesta din urmă îi admira înţelepciunea lui Diogene comparându-l pe Diogene cu omul pe care Platon l-a respectat şi l-a admirat atât de mult; om ale căror idei şi-au pus amprenta pe gândirea lui Platon care, alături de Xenofon, era cel mai apropiat discipol al lui Socrate.

 La întrebarea care era timpul nimerit pentru însurătoare, Diogene a răspuns:

„Pentru cei tineri, e prea devreme, iar pentru cei bătrâni, e prea târziu”. 

Platon, văzându-l că spală salată, se apropie de el şi-i spuse liniştit:

 „Dacă te purtai curtenitor cu Dionysios, n-ai spăla acum salată”, la care Diogene răspunse cu aceeaşi linişte:

„Dacă spălai şi tu salată, nu aveai nevoie să te pleci în faţa lui Dionysios”.

Aici avem o situaţie în care probabil că toţi ne regăsim.

Câţi, bunăoară, n-au avut acel comportament “curtenitor” cu omul de la care primeşte salariul ori de a cărui poziţie socială nu te poţi dezbăra, şi-i vorbeşti cu făţărnicie, linguşindu-l, încercând să “te pui cât mai bine” cu el?

Oare sunt mulţi cei care şi în situaţia aceea şi-ar fi spus punctul de vedere cu onestitate ?

Câtă admiraţie merita un asemenea om care nu-şi schimba vorbele după omul căruia i se adresează…

Stăm şi ne gândim, oare câţi dintre noi ar fi spălat salata în situaţia respectivă ?

Îi numărăm pe degetele de la o mână! 

Într-o zi, Alexandru cel Mare, i se arată deodată lui Diogene spunându-i:

„Sunt Alexandru, marele rege”

 „Iar eu – răspunse Diogene – sunt Diogene – Câinele”.

La întrebarea ce fel de comportament îi atrage denumirea de câine, dădu această lămurire:

„Mă gudur pe lângă cei ce-mi dau ceva, latru la cei care nu-mi dau şi-mi înfig colţii în ticăloşi”.

E necesar să spun că Diogene avea supranumele “Câinele” ca o aluzie la stilul său de viaţă, aidoma unui câine. Cu toate astea, Diogene era fericit când i se spunea asta, tocmai pentru că nu pregeta să scoată în evidenţă abjectul din comportamentul “omului de rând” şi al societăţii în sine, care subjuga sinceritatea în scopul “unui trai mai bun”.

Considera că-n sufletul unui câine sălăşuieşte mai multă moralitate, sinceritate şi loialitate decât în multe corpuri înrobite de convieţuirea socială în care nici căutând “cu lampa în plină zi”, nu reuşeai să observi în ele sinceritatea, ba, merg mai departe şi spun – nu găseai nici măcar sufletul, amprenta lui Dumnezeu.

„Şi ce ar folosi unui om să caştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar putea da un om în schimb pentru sufletul său?” – Matei 16:26 

Fiind întrebat dacă moartea e un rău, răspunse: „Cum poate fi un rău când ea, fiind prezentă, n-o mai simţim ?”.

“Obştescul sfârşit”, cum numea Dostoievski moartea, nu este altceva decât o trecere a sufletului dintr-un loc în altul… logic ar fi să credem că este imperios necesar să murim pentru a beneficia de eternitate. Dar iată-ne speriaţi de moarte, semn că totul nu-i altceva decât o presupunere…

Şi, totuşi, de unde această frică de moarte ?

Pentru a nu întinde mai mult această digresiune riscând să plictisesc cititorul, readuc doar aminte, celor interesaţi, de spusele lui Socrate cu privire la moarte:

“Şi dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci este aşa ca un somn adânc, când cineva doarme fără măcar să aibă un vis, atunci moartea se înfăţişează ca un minunat câştig. Dacă moartea este o călătorie de aici în alt loc, dacă sunt adevărate cele ce se spun, ca acela este locul de întâlnire al tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât moartea ?” 

Întrebat fiind într-o zi, care-i lucrul cel mai frumos din lume, Diogene a răspuns: „Vorbirea sinceră”.

Legat de acest citat vin în întâmpinare cu o maximă a lui Eschil, care suna cam aşa:

“Nu este boală mai cumplita pentru mine, decât cuvintele care pentru a fi politicoase trebuie să mintă.”

De câte ori n-am dat vina pe educaţie, pe bună purtare, ori pe politeţe, pentru a ne scuza de faptul că suntem cumplit de mincinoşi ? Ce-i tragic, e ca fiind “politicoşi”, în unele cazuri, ajungem s-avem o părere mai bună despre noi, şi începem să fim şi mai “politicoşi”, minţind astfel şi mai mult…şi mai mult, ajungandu-se pana la adevarate atrocitati morale. Cine, dacă nu sufletul, are de suferit ? 

Se spune că Diogene avea aproape nouăzeci de ani când a murit. După spusele lui Antisthenes familiarii săi au bănuit că moartea i-a venit din reţinerea răsuflării. Pe timpul acela, Diogene locuia în Craneion, în gimnaziul din faţa Corintului. Când discipolii au sosit, după obicei, l-au găsit înfăşurat în haină şi au crezut că doarme, deşi nu avea deloc obiceiul să fie leneş sau somnoros. De aceea ei au dat la o parte haina şi au văzut că era fără suflare. Au bănuit că moartea i-a fost un act voit, ca să termine odată cu viaţa. Se spune că pe urmă s-a iscat o ceartă printre discipoli ca să se hotărască cine-l va înmormânta. Ajunseră chiar să se încaiere. Dar au sosit părinţii lor şi oameni de seamă. Sub conducerea acestora a fost înmormântat lângă poarta care duce la Istmul corintic. Pe mormânt i-au pus o coloană, iar deasupra un câine în marmoră de Paros ( era cea mai apreciată de sculptorii greci).

 Deşi moartea sa rămâne un subiect controversat (unii spunând chiar ca Diogene ar fi murit exact în ziua în care Alexandru cel Mare murea la Babilon), Diogene rămâne, şi în zilele noastre un model absolut de sinceritate, unul dintre puţinii oameni care şi-au trait zilele după principiile de viaţa pe care le aveau. 

Putem oare sa faurim o societate in spiritul lui Diogene ?

Există oare, vreo şansă ca oamenii să se reîntoarcă la natură ?

Mă uit că astăzi, fiind sincer – eşti catalogat drept needucat, cinic, ba chiar nesimţit – şi asta doar pentru că ai constatat un adevăr, pentru c-ai fost singurul ce a cutezat să spună adevărul. Imediat eşti contracarat şi marginalizat de către majoritate.

Se poate explica, desigur, lesne acest lucru…

Bunăoară, pentru că specia umană s-a degradat într-aşa hal încât numai minţind ne putem suporta unul pe altul, gândurile şi sentimentele omului s-au depravat, regresând într-un asemenea mod încât nu ne mai putem uita în oglinda interioară…

Până şi sărbatorile, urările de bine, salutul, toate, au devenit lipsite de valoare; le mestecăm mecanic nemaiputând simţi nimic.

Avem nevoie de o zi onomastică pentru a ne ura unul altuia sănătate… O, câtă vulgaritate!

“Vulgaritatea, originea firii omeneşti neşlefuită de educaţie”

Desigur, la bază, educaţia îşi are un rol bine definit, la fel ca şi toate religiile.

Dar oare, educaţia dusă în extrem nu se numeşte ipocrizie? La fel cum şi religiile prost interpretate şi duse la extrem au zămislit adevăraţi călăi, comiţând atâtea atrocităţi!

Oare când vrem să dăm dovadă de prea multă bună purtare nu începem să minţim aidoma unui copil care ” este învăţat ” cum să se comporte, şi-ncepe s-arunce unele cuvinte de prisos, chiar dacă nu simte ceea ce spune ?

Şi de-aici şi lipsa reverberaţiei cuvintelor pe care le aruncăm robotic, fără a mai atinge sufletul! 

Diogene este pentru mine un adevărat simbol al sinceriatii, un spirit viu, un pilon al cinismului, este omul în esenta sa pură, lipsit de clişeele cu care ne confruntram astăzi noi, maşinăriile ruginite, care-am uitat valoarea virtuţilor şi ne înăbuşim vieţile într-un abis al făţărniciei pentru a ne hrănii cu iluzia că suntem mai virtuoşi decât suntem de fapt; ajungând până la paroxismul nebuniei, crezând că întregul Univers se învârte în jurul nostru. Aroganta noastra nu se opreste aici, am ajuns pana intr-atat incat s-afirmam cu neobrazare, ca putem salva planeta! Da, oameni buni, noi…noi cei care suntem doar “un fir de praf pe obrazul timpului”, cum bine spunea Octavian Paler, noi cutezam a salva intreaga planeta, care se afla aici de bilioane de ani; pe cand noi…suntem susceptibili la extinctie inca de la primul cutremur mai ritos. Dar vai, pana unde o sa mearga trufia speciei umane ? Vom ajunge, sa-ncepem a ne da cu parerea despre ce crede Dumnezeu ? Or, şi mai mult, vom fi comiţând blasfemii, îmboldiţi fiind de tinereţea care ne face să uităm că suntem atât de insignifianţi, şi vom purcede în a avea diferite năluciri, în a ne imagina că noi deţinem Adevărul absolut şi că nu mai avem nevoie de “alt” Dumnezeu, trăind aievea cu gândul că noi înşine suntem Dumnezeu?

Slavă Domnului că suntem muritori!

 Conchizând, Diogene este unul dintre puţinii oameni care a pus sinceritatea înaintea binelui sau, ori care şi-a expus filosofia prin cum a trăit, ci nu prin scrierile sale (aşa cum, de pildă au făcut-o atâţia filosofi care scriau una şi trăiau alta, neghidandu-se după ideile lor si in practica, ci după cum le era mai bine să trăiască).

Or, ce altceva dacă nu însăşi exemplul unei vieţi trăite în umilinţă si sinceritate – îngrijându-te de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârsite – este cea mai iscusita lecţie de filosofie ?