AfisUn jurnal al gândurilor poate fi o cale către ascunsul Lac al Amintirilor, căutare a Misteriilor antice – ”Sunt un fiu al pământului și al cerului înstelat; sunt însă sfârșit de sete și am să pier; dați-mi de aceea degrabă apă rece, din cea care curge din Lacul amintirilor” (Tradiție orfică).

 

8 iunie (2015)

 

La sugestia unui prieten de pe FB – și apreciez sensul corect al termenului în cazul lui Marcel Badea – revin cu câteva idei în ”Jurnalul colecționarului de gânduri”.

Regatul omului iov

Cazul Iov. Doar un singular joc al zeilor, sau nelipsitele caudine prin care toți ne facem ieșirea din trecătorul rai terestru, pentru ca unii să-l putem întrezări pe cel veșnic? Ce este pilda lui Iov? Ce este pierderea bunurilor lumești – chiar și a trecătoarei sănătăți, ori a vieți a dragului? Iadul, râpa nenorocirilor, fundul tare al gropii de care se zdrobește tot ce am adunat, protejat, iubit… Și, totuși, ce ar fi fost Iov dacă nu ar fi pierdut tot? Ce ar fi fost Raskolnikov fără crimă și fără pedeapsă? Ori ”K”, fără procesul care prefigurează, la lectura oricărei generații un viitor pe care în fiecare azi care vine îl vom numi prezent? Orice om moare, dar nu fiecare trăiește cu adevărat, spunea William Wallace, cel care a simțit deplin libertatea, căutarea-i de-o lungă viață, abia cu ultima adâncă suflare – ca și Iov, care-l simte pe A-tot-Creatorul abia când a pierdut tot. De fapt, atunci când nu mai ai nimic, înțelegi că tot ce realmente ai avut, tot ce ai iubit cu adevărat, tot ce ai protejat cu toată ființa ta, tot ce nu a fost doar iluzie… s-a alchimizat în tine. Și va fi acolo, în veșnicia ta.

Ființă ciudată, pentru care Dumnezeu stă la aceiași masă cu diavolul (nu doar) în pilda lui Iov, omul nu este nici instinct, nici spirit, ci numai amândouă; un non-Dumnezeu care se dorește creator; un non-diavol care ar vrea să stăpânească întregul chiar infinit și să posede cunoașterea supremă; (cine) este mai aproape de om, diavolul cârtitor  sau încrezătorul Creator celest? (De fapt, cine a povestit pilda lui Iov, cine a divulgat secretul de la masa Domnului? Dumnezeu sau diavolul?) Omul nu poate crea viață; deci nu e Dumnezeu. Și, totuși, numai viață materială nu poate crea omul, în schimb poate crea viață a spiritului; eroi sau oameni simpli, zei sau monștri, frumuseți sau blesteme, abis sau sori strălucitori, iubire sau ură și durere, omul, acest non-Dumnezeu a creat multă, multă viață! Și nu în regatul din ”lumea aceasta”, creația lui Dumnezeu și stăpânirea diavolului, ci în împărăția spiritului, acolo unde e regatul Dumnezeului adevărat din Dumnezeu adevărat. Cine e omul? E Iov, dar abia după îndeplinirea destinului – pierzând tot, va câștiga totul. INRI – Igne Natura Renovatur Integra – Dumnezeiescul destin al Fiului Omului.

 

31 mai

 

Paradoxul Dezamăgirii

Unul dintre cele mai ciudate cuvinte este ”Dezamăgirea”. Folosit cu un sens depresiv, el exprimă pierderea unei speranțe, îndeobșete a uneia cu un grad ridicat de împlinire,  chiar un viitor bine planificat a cărui neîndeplinire este ceva anormal, nefiresc, improbabil conform datelor inițiale. Paradoxal este că înțelesul real al dez-amăgirii este atât de vizibil – ieșirea din amăgire, scăparea din minciună, sfărșitul iluziilor (improbabile, fantasce,false)… Se poate spune că DEZAMĂGIREA este poate singurul caz în care un cuvânt este folosit cvasi-unanim cu sens antinomic decât înțelesul său adevărat. Un alt exemplu de utilizare paradoxală a unui cuvânt este SPERANȚA, folosit ca virtute, o calitate, dar la origine era cel mai adânc, mai intim dintre defecte…

349_fg2

”Copilăria lui Ivan”, amăgirea timpului prin ochii lui Tarkovsky, maestru al dez-amăgirii

Revenind la dezamăgire, observ că în multe interpretări religioase se afirmă ”Dumnezeu nu ne-a dezămăgit niciodată”, cu sensul că El nu ne-a amăgit sau mințit. Dar, de fapt, aceasta ar însemna că Dumnezeu nu ne-a scos niciodată din a amăgire, din iluzie. Or, asta îl prezintă ca pe un stăpân al iluziei… unul din supranumele celui de la capătul opus al ierarhiei supranaturale. Antinomia este maximă! Dar cum ar suna ”Dumnezeu ne-a dezamăgit mereu”?  Sigur, e o afirmație corectă, stricto sensu, adică Dumnezeu ne-a scos din minciună, a dezvelit vălul iluziei, al falsului. Însă, în  momentul de față, impactul afirmației pare o uriașă blasfemie.

Explicația paradoxului ar putea proveni din falsul pe care îl trăim… fără a-l recunoaște.

Prezentul se bazează pe morala publică, în fapt un ansamblu de convenții – modificat de multe ori – și în istorie, și pe planiglob. Religia a fost și încă este  principalul creator al moralei, inclusiv al variației acesteia; Justiția, așa-zisul fundament al societății, este o expresie a moralei, fiind la rându-i diferită în timp și spațiu – ceea ce descalifică Justiția pentru categoria ”știință exactă”. Altfel spus, ”adevărul suprem” este, în imensitatea amprentei umane spațio-temporale, mereu altul, conjunctural și uneori efemer; ”adevărul comunitar” este doar o convenție la fel de variabilă, deci rezultatul lor, ”adevărul formal” nu poate fi decât schimbătoarea iluzie asupra realului. ”Adevărul formal” este imanent numai și numai conjuncturii.

Prezentul este doar iluzia clipei că există un număr suficient de constante ale adevărului (în toate cele trei forme) bazate pe șablonul său, al clipei. Un model matematic, sau poate statistic, a cărui lipsă de aplicabilitate este dovedită de permanentul conflict uman – al generațiilor, credințelor, civilizațiilor, etniilor etc. etc. – de fapt un dezechilibru al observatorilor umani ai falsului conjunctural (pe care îl trăiesc) considerat realitate și adevăr.

În acest context, dacă ”adevărurile supreme” sunt amăgiri și iluzii, pacea și colaborarea sunt fațete ale dez-amăgirii.

________________

DEZAMĂGÍ, dezamăgesc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva să-și piardă speranțele, iluziile; a deziluziona, a decepționa. — Pref. des- + amăgi.

Sursa: DEX ’09 (2009) 

dezamăgésc v. tr. (d. amăgesc, după deziluzionez). Scot din amăgire, fac să vadă adevăru: dacă ne-a dezamăgit o dată, poate tot el o să ne dezamăgească

Sursa: (ziaru Moldova, 6 Iuniŭ, 1915, 3, 2). Deziluzionez, decepționez. 

 

AMĂGÍRE s. 1. v. înșelare. 2. v. seducere. 3. iluzie, (livr.) himeră, (fig.) minciună. (N-a fost decât o ~.)

Sursa: Sinonime (2002) 

 

AMĂGÍ vb. 1. v. înșela. 2. a ademeni, a atrage, a ispiti, a momi, a seduce, a tenta, (înv.) a aromi, a năpăstui, (fig.) a îmbia. (Perspectiva îl ~.)

Sursa: Sinonime (2002) 

amăgí (amăgésc, amăgít), vb. – 1. (Înv.) A vrăji, a face farmece. – 2. A amăgi, a momi. – Mr. (amăvipsire) „a vrăji”. Gr. μαγεύω „a fermeca” (Hasdeu; DAR; Diculescu, Elementele, 474; Rosetti, II, 66), probabil prin intermediul unui lat. *magῑre, *magare, cf. calabr., sicil. ammagari, cat., sp. amagar. În mr., din ngr. μαγεύω, de unde și bg. magiosvam. Der. amăgeală, s. f. (înșelăciune, artificiu); amăgelnic, adj. (înv., înșelător); amăgeu, s. m. (impostor), pe care Diculescu, Elementele, 474, îl derivă dintr-un gr. *μαγεύς; amăgire, s. f. (înv., ademenire); amăgitor, adj.; amăgitură, (înv., înșelăciune, escrocherie).

amăgire f. 1. înșelăciune, seducțiune: fuge de a lumii amăgire AL.; 2. iluziune.

Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929)

dez- prefix privativ ca și des, dar uzitat înainte de b, d, l, m, n, r și v: dez-bin, dez-doĭesc, dez-leg, dez-morțesc, dez-nod, dez-robesc, dez-văț. În cuv. moderne ca dezaprob, dezinfectez, care încep cu vocală, poate fi considerat ca venind d. fr. dés-. V. dis-.

Sursa: Scriban (1939) 

 

2 – 3 februarie

 

“Simfonia Individuală”

Élie Faure, unul dintre marii cercetători ai creației artistice și ispirației spirituale, observa alternanța ce antrenează două componente fundamentale – istoria popoarelor și istoria spiritului. De fapt este o (lungă) serie de alternanțe, al cărei ritm ”este ritmul dramei fiziologice, în care sistola și diasistola, rând pe rând, trimit viață către periferia trupului și o reiau, otrăvită și încetinită, pentru a o reface. (…) Alternanța grandioasă a iluziei religioase care înalță templele într-un elan fierbinte și a cunoașterii critice care le dărâmă pentru a deschide spiritului, printr-o cercetare minuțioasă, alte drumuri. Este ritmul (…) dramei universale înseși, pornind de la faza originară, când se formează nebuloasa, pentru a ajunge la faza terminală, când sorii sfărâmați și planetele moarte se întorc în pulberea cerururilor, trecând prin etapele succesive care merg de la materie la viață, de la viață la spirit, de la spirit la materie, în care el (ritmul alternanței) se pierde și capătă , după ce  a conceput-o (evoluția universală) și ordonat-o o clipă.”

Cupid, mă gândesc la maxima lui Voltaire – ”Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, omul ar fi fost obligat să-l inventeze”. Evident, nu puteam scrie ”l” cu majusculă în ”să-l”, fiind vorba de un dumnezeu ipotetic creat, ceea ce conduce într-una dintre capcanele lui Voltaire – a creat o exprimare în care L-a contextualizat pe Dumnezeu, ceea c ear duce la o negare a infinitului, a Totului. Ritmul alternanței fauriene se regăsește în fraza lui Voltaire – templul iluziei și dărâmarea cunoașterii (raționaliste).

Creația (spirituală), apud ideea lui Faure, tinde către o acceptare a individualizării interpretării și percepției. Artele converg către acea formă pe cât de cuprinzătoare pe atât de posibil-de-cuprins în intimitatea eului. A individului. Faure crede că Simfonia Universului se transformă, în timp, în Simfonia individuală.

Ilustrând ideea, văd omenirea începutului contemplând natura imposibil-de-cuprins, zeci de milenii mai târziu anticul popor al Khemet-ului admirând giganticele piramide, mii de ani după – locuitorii orașului-stat al lui Pericle privind încântați reconstruirea clădirilor înălțimii Acropolei; trec peste multe secole și printre cetățenii privilegiați ai urbei lui Nero ce se delectează în foruri grandioase, după alte veacuri mă simt plin de temătoare evlavie la Saint-Denis alături de miile de credincioși din fața clădirii Domnului, dar după mult mau puține secole îmi ridic capul cu încredere și mândrie în Piața Signoriei, la fel ca și cele sute de florentini ce îl admiră pe cutezătorul David, pentru a pătrunde apoi în mirajul scenelor de la ”Globe”, aplaudând alături de zeci de spectatori, pe care îi las în urmă preferând să savurez viața alături de capricioasele personaje din pânzele lui Lautrec…  până spre dimineață, când eram pe o stradă pustie, jazz-ul se auzea în depărtare… și era doar pentru mine…

Am ajuns acasă, la literatura, arta, muzica pe care mi-o aleg – la universul pe care mi l-am creat, singurul care evoluează – și la care mă gândesc cu adevărat. În finalul călătoriei, chiar și numai pentru o parte din timp, tot universul se restrânge la mine și în mine. Dumnzeu este în mine. Sau, cel puțin, cel creat de mine, pentru că, la fel ca Universul, altul nu mai există – cel puțin pentru o din ce în ce mai mare part din timp.

Ascultând propria mea simfonie, îmi dau seama, poate asemenea lui Voltaire, că nu am cum să nu îl contextualizez pe Dumnezeu!? Ceea ce ar duce la un silogism acut pentru evoluție – individualizarea (simfoniei) spirituală determină contextualizarea – deci negarea – lui Dumnezeu.

Aceasta să fie paradigma orizontului apropiat – și sfârșitul ipotezei Infinitului?

Presupusa apoftegmă a lui Laplace ”Nu am avut nevoie de ipoteza Dumnezeu în explicarea mecanicii celeste” l-a avut ca adresant pe un exponent al simfoniei individuale – Napoleon, un alt Căutător al Simfoniei individuale; cel care îl trata pe Dumnezeu-atoatecreatorul cu o figură de stil… demnă de Molière – ”Dumnezeu de asemenea a încercat să creeze opere: proza sa este bărbatul, poezia sa este femeia”, dar se recunoștea depășit de Dumnezeu-întrupat – Totul în Cristos mă surprinde. Spiritul său mă intimidează şi voinţa sa mă uimeşte. (…)Nici Istoria, nici Omenirea, nici secolele, nici natura, nu-mi oferă ceva care să poată să-mi permită să-L explic.”

Voință, spirit, uimire – ce treime pentru a caracteriza un templu al omului… așa cum și-l dorea marele om! Cred că, involuntar, Napoleon îi găsise loc și lui Christ în La Grande Armée!… Sau măcar în noua ordine a lumii, pe care o gândea, în ideea că ”Religia este excelentă pentru a controla oamenii de rând”, sau pur și simplu în extraordinara sa Simfonie Individuală.

Aici este și întrebarea – dacă există Dumnezeu, putem să-l includem în simfonia noastră individuală? Sau includem un dumnezeu inventat?

Drumurile separate ale istoriei popoarelor și spiritului se intersectează în individualități. Pare o lege (desprinsă din) matematică. Dar, aplicând regula reciprocă, tot aceleași drumuri se separă în aceleași individualități. Care alternativă este cea corectă? Principul terței exclude, logic, o altă variantă.

Dilema deschisă odată cu apariția omului nu poate fi închisă – o probează istoria omenirii; alternanța ”dramei fiziologice” fauriene conferă cel puțin o siguranță a repetabilității, a ciclicității.

 

13 ianuarie

Aporii de început

Prolog – gândirea adogmatică, o premisă pentru cunoaștere

Demult, la începuturile gândirii scrise europene, se propunea un haos originar, infinit și inform, pe care milesinul Anaximandru, primul filosof de la care ne-au parvenit scrieri, îl asocia unui element constituv subtil, Apeiron (cel fără limită aperas, non-limită). Din contrariile acestui haos, apar creațiile – supuse evoluției. Într-o etapă ulterioară, dar nu și întâmplătoare, ci ca rezultat al aceleiași implacabile evoluții, apare și omul. În fapt, spiritualitatea greacă manifestă un respect deosebit pentru necesitate – ca o cauză principală a creației și evoluției… Ulterior, Platon, extrapolând rațiunea în planul cosmologic, definește Binele ca sens general al mișcării – al întregii existențe (din această cauză, unii filosofi îl acuză pe Platon, ca și pe înaintele său, Socrate, de denaturare a filosofiei).

1. Oare nu înțelege religia sufletul ?ganditorul-de-la-hamangia-328-3

În religia creștină se promovează ideea existenței a trei planuri ale supranaturalului dogmatic – Dumnezeu, omul (ca suflet) și diavolul. Îngerii și dracii, sau demonii, sunt un fel de extensii, de transmițători ai celor două planuri majore non-umane, în cadrul unei bătălii continue (dar cu final teologic știut) pentru Sufletul omului. Sigur, deși este măgulitor să acceptăm că există o asemenea competiție pentru fărâma noastră de transcendent, formula aceasta religioasă propune un alt gen de centrism, pe care îl privesc cu tot scepticismul. Logic vorbind, între doua puncte există o infinitate aparentă de puncte – deci ori există Unul singur, ori o infinitate (aparentă). Cu alte cuvinte, nu poate exista  un (singur) prag energetic, de demarcație, un separator. (Folosesc termenul ”infinitate aparentă” întrucât geometria euclidiană utilizează greșit termenul ”infinit” pentru ceva care, chiar dacă este imposibil de numărat, are început și sfârșit bine definite – și se află pe o direcție unică. Această aparență ține de capabilitatea observatorului, nu de o calitate a subiectului).

2. Nu cred că există diavol

Dacă ar exista Dumnezeu și diavol, deci un șir finit al supranaturalului (sau chiar infinit, depinde cum dorim să credităm cele două extreme – Binele absolut  și răul absolut, respectiv Binele infinit și răul infinit) atunci ar exista o infinitate (aparentă) de vecinătăți cu caracteristicile sensibil egale cu ale celor două limite – o mulțime de dumnezei și o altă mulțime de diavoli! Ceea ce este imposibil din punctul de vedere al construcției teologice. Sau, construcția (teologică a) binelui și răului, maxime și concomitente, este ilogică și falsă. Pur și simplu, nu există ca și adevăr sau teorie. În accept filosofic poate fi cel mult o propunere – nicidecum axa unei spiritualități. (De fapt, se și comite greșeala de a se interpreta Ortodoxa ca însemnând ”Dreapta credință”, dar ”Doxa” se traduce din greaca originară prin… ”propunere”).

3. Mă îndoiesc de teoria lui Unu

Religiile monoteiste încep istoria creaționistă de la Unu(l). Unu(l) care crează infinitul – pentru că, de fapt, este Infinitul. Altfel spus, Infinitul crează infinitul… ceea ce, logic, nu se poate! (nu pot exista două infinituri, nici un infinit mai mare decât alt infinit) Decât dacă, renunțând (chiar pe baze științifice) la calitatea de infinit a creației, o restrângem și pe cea a Creatorului – adică a lui Unu. Ori, dacă suntem de acord că ”infinit” nu este număr – deci al asocia cu Unu (cu literă mare sau nu) poate fi acceptat cel puțin metaforic sau transcedental – în momentul în care înlocuiești infinitul cu ceva finit, adică un număr, ei bine acesta nu se mai poate echivala cu Unu… chiar și scris cu cea mai evlavioasă majusculă!

De fapt, modelul Universului este Infinitul, nu Unu (vorbesc aici de un model imaginar – comparativ, nu de cel apreciat prin mijloacele actuale ale științei; în regim comparativ cu orice alt corp, Universul poate fi caracterizat ca infinit, iar praxiologic vorbind, singura asociere a noțiunii de infinit poate fi Universul). Noi suntem integrați în ”acest” infinit, nu în ”unu”. Și, după transcendență, ne vom integra în ”același” infinit, dar nu obligatoriu în acest Univers. Și în nici un caz în ”unu”.

– a suivre –

 

29 decembrie

 

Platon considera că spiritul, rațiunea și dorința sunt componentele (valorice, calitative ale) sufletului. Fiecare (tip de) caracter este dominat de una dintre cele calități. Pentru structura socială a ”Republicii” sale, părintele Academiei propune ca în fruntea Utopiei statale să se afle filosofii – iubitori și cunoscători de înțelepciune – persoane conduse de rațiunea precumpănitoare; cei ce apără statul, justiția și cetățenii sunt determinați în acțiunea lor curajoasă până la sacrificiu de spirit; în fine, cei ce statisfac nevoile economice ale cetății sunt oamenii dorinței…

Desigur, termenii folosiți de Platon nu au chiar aceeași semnificație pe care le-o acordăm azi – justiția, spre exemplu, era echivalentă cu menținerea statutului social și profesional al cetățenilor. Cunoașterea și respectarea locului în societate era fundamentală în concepția republicii platoniene, fiind una dintre principalele misiuni ale statului.

Spiritul și rațiunea colaborează, fiind nevoie de amândouă pentru echilibrarea dorinței… ceea ce reprezintă un adevăr pe care îl simțim ca deosebit de actual.

În asemenea condiții, cum se poate imagina un sistem bazat pe credință, deci ceva irațional – sau, în cel mai bun caz, rațional pentru planul non-uman – și pe libertatea totală – deci fără spiritul sau conștiința jertfei de sine pentru apărarea statului (cuceririlor umane)? Aceasta în timp ce dorințele, în umanul lor firesc, nu sunt cu nimic mai prejos decât acum mii de ani… Dimpotrivă.

Societatea credințelor în supranatural, paranormal și a libertăților individuale, așa cum se încearcă acum a fi reevaluată în formula sincretică new-age creștină este, de fapt, un ”rai” al dorințelor nestăpânite. De fapt, un iad, pentru că nu se poate vorbi de o finalitate a dorințelor într-un echilibru al realizărilor, ci într-un carusel al neîmplinirilor.

Platon a trăit acum 2500 de ani și, desigur, nu poate fi considerat exponentul adevărului absolut – chiar dacă alte figuri ale antichității impun legea în spiritualitatea zilelor noastre. Dar cât de actual poate fi, pentru o ființă rețională, să combată întâietatea rațiunii – sau chiar să o refuze… ca fiind un ”păcat”, o blasfemie?!

 

24 decembrie

 

Un principiu al concepției metafizice eleate (de fapt, al fondatorului acesteia,  Parmenide) este acela care susține existența perpetuă a ceva sau cuiva care își menține importanță în permanență; un nume din adâncul istoriei care este (amintit) semnificativ în zilele noastre există sub o anumită formă. Dar ce diferență există între ideea semnificației puternice, influente, de care vorbește anticul gânditor și formalismul rememorărilor pe care le parcurgem noi.  Fie că e vorba de evocarea unei personalități, pământeană ori sacră – contează (semnifică) pentru noi cam tot atât cât tăblița cu numele străzii… Te miri când realizezi cât de inacceptabil ai uitat amintirea unei rude apropiate, sau de un prieten drag odată, dispărut acum… De fapt, e acceptabil, pentru că… se întâmplă! Nu e reavoință, nici maximă nesimțire, ci e epoca Google, ceva ce încă nu a fost înțeles de societate, nici la nivelul crizelor curente, stradale, darămite să mai și fie conceptualizată!

Plăcerea de a citi și analiza înțelepciunea antică este  firească; profunzime, sclipire, revoltă umanistă, estetica rațiunii naturale, nealterate… sunt doar câteva argumente pentru a fugi de realitatea unui trup suferind. Da, am folosit acești doi termeni – fugă și trup suferind.

De multe ori evoluția și boala au simptome comune; când apar dinții ai dureri ca și la carii; vindecarea unei răni este însoțită de febră, dureri… Ce să mai vorbim de dureri, fiincă cele mai cumplite pe care le suportă omul sunt cele legate de… apariția omului! Se spune, de altfel, că la (re)venirea sa pe pământ, nemuritorul suflet însuși trece prin chinuri cumplite, iar strigătul dintâi al nou-născutului ar fi țipătul de durere al sufletului…

Societatea actuală este un organism ce face față unei situații noi, cu totul neobișnuită – super-avalanșa informațională. Internetul și rețeaua media.

Nu știu dacă vorbim de evoluție sau de maladie. Sigur, e ușor de spus că e evoluție, că accesul la informație înseamnă progres, că era un pas firesc – dar asta spunem acum! Culmea este că spirite preocupate de studiul viitorului, nu obligatoriu viitorologii, nu au reușit să prevadă dimensiunea șocului. Iar în cazul acesta, mărimea (dimensiunea) chiar contează!

Îmi imaginez societatea astfel îmbunătățită (sau supusă unui asemenea progress) ca un urs crescut într-un parc zoo. Fiara are totul  la dispoziție, hrană, adăpost, chiar și îngrijire medicală, nici o altă dihanie nu o mai amenință – dar mai este oare… urs?

În privința fugii, observ tendința multora de a trece peste evidența suferinței trupului omenirii, a societății, ușurința cu care fenomenele actuale – internet, rețele de socializare, ”comunități”, hipster, wiki etc. – sunt inadmisibil clasate ca pasaje trecătoare, lipsite de importanță. Atrag atenția că la fel au fost catalogate și alte fenomene ce au adus la nivelul masselor facilități sau mijloace până atunci rezervate – tiparul sau praful de pușcă, trenul și vaporul cu aburi sau chiar parlamentarismul lui Oliver Cromwell sau… fisiunea nucleară!

De cealaltă parte a unei posibile antiteze a neputinței este (d)enunțată o lume fără valori utilizabile, în care întreaga moștenire e desuetă, abia acum creându-se totul – prezent și viitor – baza fiind modelul modern – fascinant și suprem în facilitatea sa.

Între cele două culmi ale gândirii actuale s-a căscat o prăpastie în care a căzut, de fapt și de nedrept, semnificația a tot ceea ce a fost (bun) – valori, principii, idei care au adus progres, dar mai ales figurile oamenilor ce le-au propus ori aplicat…

Acum 2500 de ani s-a descoperit metafizica logică – adică metafizica rațiunii, metafizica umanului și cunoașterii. După 1000 de ani omenirea a condamnat și metafizica, și rațiunea, și chiar cunoașterea, atribuind totul voinței Marelui Supranatural – Dumnezeu; acum, după 2500 de ani, metafizica, rațiunea, cunoașterea aparțin biților și capitalului, ba chiar și unei mulțimi de supranaturali sau chiar paranormali…

Rămâne oare apelul semnificativ la memoria umanității doar o teorie a anticului Parmenide? De fapt, tot ceea ce a fost (bun) – a murit, a dispărut for ever – sau este în vreo Walhalla sau Eden? Gândind în aceiași logică, ar trebui să spun ”ceea nu se pomenește (numște) – nu există, iar ceea ce nu există acum nu a existat niciodată – fiindcă numai ceea ce nu a existat nu poate fi pomenit (numit)…

Unui organism, fie el și societatea umană, îi trebuie timp pentru a-și crea anticorpi. E u nu cred că doar timp… În metafizica rațiunii timpul este doar o măsură a observației, nu un obstacol.

Se spune, în momente de cedare a luptei (rațiunii), a soluției, că timpul le vindecă pe toate… Dacă ne lăsăm la cheremul său, abandonând apelul la umanele și semnificativele valori suspomenite, alternativa este ca timpul să le agraveze pe toate – ceea ce s-a mai întâmplat. ”Adevărata sănătate a spiritului constă în deplina sa capacitate de rememorare”, spune Schopenhauer – ca o concluzie a căutării celui însetat, cel ce nu știe unde și de la cine să ceară apă din Lacul amintirilor.

 

21 -22 decembrie

 

Goana după divinitate  atinge limite demne de un sfârșit al unei epoci. Unii vorbesc de post-creștinism. Mă întreb ”Când, în ce perioadă, am putea plasa creștinismul” Poate în perioada pre-oficializare, pentru că ulterior a fost contaminat de ierarhii, economie și politică, devenind o forță lumească, un instrument al multor regi-ai-acestei-lumi.

Se spune că religia ține de trăirile interioare, subtile, nefiind nici senzuală, nici rațională. Adică este în noi, (împreună) cu acel har ce îl avem ca dar divin alături de sufletul nemuritor. Un adevăr specific, expus și susținut prin prezența metafizică a unui Dumnezeu-întrupat, și având pretenția de a fi transcendent, în sensul în care, dacă îl înțelegi, vei avea parte de Marele Adevăr.

Dar este oare suficientă trăirea aceea ”subtilă” pentru transcendere? Desigur, nu vom ști, pentru că asta se va întâmpla doar cu sufletul, după plecarea din această lume. Asta e legea, sensul de existență al sistemelor exoterice, precum credințele religioase. Dar, condiția sine qua non (conform exponențior religiilor) a succesului îl reprezintă chiar faptele (încluzând și gândurile, sentimetele, intențiile) din timpul vieții pământene, supuse respectării legilor lui Dumnezeu, a dogmelor revelate (inspirate) oamenilor sfinți, ceea ce ar atrage după sine trecerea într-un plan de existență superior, în speța monoteistă – Raiul. Sau nu…

Ei bine, tocmai acest examen al Raiului-pe-calea-vieții pare a fi în neconcordanță cu esența religiei – trăirea dincolo de simțuri și intelect (rațiune). Cum să respecte cineva ceva ce nu a trecut prin filtrul rațiunii? Ceva ce nu înțelege? Simte? Așa cum au simțit miliarde de ucigași în numele religiilor ”trăirilor interioare”. Sau alte miliarde care și-au chinuit aproapele, începând de multe ori cu proprii copii…

Sunt evidențe istorice, dar și prezente. De fapt, plasându-ne în aceiași logică metafizică (cu a personajelor religiilor), nimic nu este la timpul trecut atât timp cât (numele său) are o semnificație în prezent.

În această situație, logica propune următoarele două variante – primo, religiile nu sunt emanații divine, transcendente, care ar indica o cale către un alt plan al existenței;  secundo, nu există trăiri interioare în conjuncție cu credința – în calitate de cale transcendentă.

Propun un sofism – cine va avea câștig de cauză, religiile (actuale) sau rațiunea? Dar, de fapt, când se transformă silogismul, construcția logică, în sofism? S-ar putea spune că în momentul stabilirii dihotomiei (spirituale) RR, religie – rațiune. Dar nu cumva parcugem o paralelă cu întreaga istorie a omenirii?

Să propunem și o dialectică pentru dihotomia RR: primo – a cui este vina? A exponenților puterii lumești – sau ai sferei religioase? Sau a oamenilor ce au căutat transcendentul… acolo unde nu era? Sau, alegând mitologia transcendentului, poate că, totuși, acesta ”ne-a dus în ispită”? Secundo – avem nevoie de argumente pentru evidența dihotomiei? Dar este evidența de nivel uman, deci detectabilă prin rațiune și simțuri? Sau este vorba de o evidență transcendentă, deci inacesibilă pe calea senzorial-rațională? Terzo – putem stabili o relație între trăirea interioară și dogmă, în afara rațiunii? Dacă da, atunci nu cumva nu mai vorbim de trăire interioară, ci de una dogmatică? Dacă nu, s-ar putea admite această situație în afara unui sistem închis al cunoașterii (bazat doar pe dogma religioasă și trăirea interioară)?

Malraux 3

Andre Malraux. 1945: ”Problema capitală a sfărșitului de secol (XX n.n.) va fi cea religioasă – sub o formă la fel de diferită față de cea pe care o cunoaștem pe cât a fost creștinismul față de religiile antice”.

Scriam la începutul textului de contaminarea creștinismului originar; evident, ultima chestionare din micul meu imaginar dialectic presupune un sistem închis, în care dogma și trăirea interioară ar conviețui prin intermediul unei rațiuni cu capilarele (simțurile) izolate; ceea ce nu există, nici măcar în cazul comunităților stricte, mânăstiri, temple, evrei sau musulmani ultra-ortodocși, quakeri etc. În consecință, sistemul va fi întotdeuna contaminat – dar nu obligatoriu bolnav. În opinia mea, există anticorpi – și chiar dovediți. Iar principalul este rațiunea. Apoi curiozitatea și cunoașterea, sinceritatea și respectul, nevoia și empatia – și multe altele…

Istoria omenirii nu este, din păcate, decât un lung șir de inactivări ai acestor anticorpi; putem crea un silogism de tipul – ”religiile, aceste sisteme contaminate și compromise, nu au făcut decât să îmbolnăvească societatea inhibând, până la dezactivare, rațiunea”. Atrag atenția că logica nu este nici dură, nici anti-spirituală, e doar umană, în sensul pozitiv al termenului.

* * *

”Goana”, pseudo-căutarea  cu care am deschis ”Gândul” de față, nu este decât o copiere a unei copi, a altei copii greșite, de aici până la izvoarele neputinței. Înlocuirea unui mare sistem bolnav de lipsă de rațiune, cu altele mai mici, individualizate, la fel de contaminate și inhibatoare ale anticorpului rațiune, nu este aurora unui nou început – ci doar un același început-dinainte-sfârșit.

 

16 decembrie

 

Errare humanum est!” – a greși este omenesc. O circumstanță veche, anterioară păcatului originar – fapt constatat chiar de Creator. De fapt, singurul defect premergător a fost curiozitatea – și zice-se că l-a avut femeia. Detalii, chestiuni de optică sumero-semită…  Important mi se pare că omului i-a fost descoperit atunci în acest fel marele defect ce l-a împins atât în pe-veci-păcatul, dar și peste bordul Raiului. Las la o parte și comentariile privind strania neștiință a Atoateștiutorului apropo de intențiile oamenilor și altor oaspeți ai Grădinii, dar mi se pare ciudat (pentru o credință bazată pe un singur Absolut) faptul că tocmai defectul de fabricație al omului avea să aducă progresul și evoluția, iar păcatul originar – perpetuarea speciei!…  Este fără doar și poate un paradox – o Aporíe, cum numeau vechii greci nedorita întâlnire a enunțurilor contradictorii – pentru că apariția acestei situații ducea la anularea întregii construcții ideatice.

Asta înseamnă că, fiind bazate pe paradoxul susamintit, marile religii ale lumii sunt nule de drept logic? Mă rog, este încă una din situațiile în care un răspuns îți aduce multe, multe întrebări…

Se va spune că în cărțile sfinte sunt metafore, pilde, sensuri ascunse… Atât de ascunse… Nu cumva chiar… paradoxal de ascunse, astfel încât sunt de prea mult timp la îndemâna – și mai ales la interpretarea – oricui a vrut și a putut să dezlănțuie diverse contra omului și chiar a umanității?

În virtutea paradoxului, îl voi completa pe Descartes: ”Cogito ergo sum, erramus ergo sumus” – ”Gândesc, deci exist, greșim. deci existăm”.

Mă gândesc că până și celebrul ”Tomorrow is an other day” ascunde o greșeală de logică. Dar e credința tuturora…

 

14 -15 decembrie

 

Teoria celor trei calități ale evoluției umane (I) – un proiect filosofic în premieră

Omul încearcă să definească exact, numeric pe cât se poate, chiar algoritmic, tot ceea ce simțurile sale primare pot distinge; în contrapartidă, îi place să se vadă într-o oglindă a necuprinsului, a unui potențial nelimitat, ba chiar mai mult decât atât, asta după unele concepții. Unii spun ”Dumnezeu este în noi” – adică Infinitul, Totul s-ar afla în noi, dar numai ca parte din acest eu-cel-nedescoperit. De fapt, despre a cui lipsă de sens vorbim – a acestui eu, sau a acelui (z)Eu?

Am observat că există paradox stimulativ dar tendința a fost (și este!) de a pătrunde în tipul de paradox stupid. Precum cel de mai sus. Ei bine, pentru a evita asta, oamenii și-au dat seama că posedă Rațiunea – și o pot folosi.

Rațiunea reprezintă în primul rând calitatea de a gândi logic. Logica, chiar dacă provine de la Cuvânt, logos, nu înseamnă  hermeneutica inițiaților, ci marea noastră calitate de a cuprinde, înțelege și a acumula ceea ce simțim – altfel spus, calea principală către evoluția umană (intelectuală).

Din nou folosesc ”de fapt”, pentru că ”Logos”, cuvântul, avea în antica  Eladă (cea care ne-a dat noțiunea) și sensul de Rațiune – chiar de ordine (a lucrurilor).  Atunci de să scoatem Cuvântul, Logica, din paradigma rațiunii?

De ce să trecem frumoasele noastre acumulări viitoare în universul cețos și nedefinit al unui (z)Eu paradoxal, ce e totul și face parte din nimic, ne iubește așa cum suntem, dar în același timp trupul de carne, prin poftele sale, este unealta anti-Zeului și condamnarea la păcatul originar… Procedăm astfel oare pentru că nu ne acceptăm cea mai de preț calitate? Rațiunea. Sau pentru că ne este lene să urmăm calea?

Balaga okPentru că nu ne recunoaștem nici a doua calitate – Voința, cea care alchimizează ceea ce percepem în ceea ce devenim. Din păcate această a doua calitate a omului poate fi folosită (chiar dezvoltată) în afara rațiunii – iar umanitatea a fost (și este!) marcată de prea multe asemenea situații. De exemplu, și acum sunt mulți cei ce au voința (ilogică) de a crede și a nu cerceta; în cel mai bun caz vor citi un text plin de pilde și metafore, dar mai ales istorii bizare de acum două milenii, mii de pagini din care vor reține… ceea ce vor interpreta aplicând principiul de mai sus –  crede și nu cerceta; alții se vor conforma aceluiași principiu atunci când vor sorbi cu nesaț lectura unor șarlatani de rit nou, propăvăduitori ai ”iluminărilor” multi-pseudo-culturale… Rezultatul – vorba anticului Lucrețiu: ”(…) pentru proști, pe pământ, o gheenă e viața”. Ar trebui definiți ”proștii” – dar prefer să îi asociez cu refuzul rațiunii. Mai departe, aceasta conduce la supunerea nu numai oarbă, ci și criminală, a tot ceea ce este legat de uciderea oamenilor, de distrugerea a ceea ce umanitatea a creat sau nu pe baza unor ”rațiuni” la care nu au acces cei cu voință-fără-rațiune…

Spuneam că oamenii refuză logica spunând că e rezervată inițiaților; în aceeași cheie improprie, voința-cuplu-cu-rațiunea ar fi privilegiul unor caste sau a unui destin… a unor trimiși ai unui zeu ce nu încape în logica lor dar căruia îi oferă, irațional și necondiționat voința lor, a doua și (aparent) cea mai puțin transcendentă dintre calități.

Inspirația, cea care vine din voința unor entități supranaturale, a muzelor antice, a lui Dumnezeu, prin Sfântul Duh, a îngerilor, ba chiar și a demonilor… Sau Inspirația, cea care permite viziunea asupra lumii cu ochii creatorului, ai geniului, o imagine cu totul altfel decât aceea a clipelor și vederilor obișnuite… Da, inspirația este receptor către un alt plan al oricărei realități. Dar este o calitate dată prin destin, cum spun unii, prin credință teribilă, cum propun alții, sau un exercițiu al observației, al logicii (simțurilor) dus dincolo de normal? Are voința, această aparent prea-umană calitate un rol în inspirație? Ce este inspirația, sau cel puțin cum o includ eu în tripleta calităților evolutive umane?

Voi răspunde printr-o întrebare – dacă inspirația, sau adevărata comunicare cu Supranaturalul, ar fi rodul credinței, al sistemelor religioase, cum se face că mai toate credințele au avut un termen de existență, în timp ce controversat-inspiratele opere ale creației culturale uimesc și transformă oamenii după mii de ani – poate chiar mai mult decât în clipa facerii? Din acest punct de privire, religiile (credințele) nu și-au dovedit caracterul transcendent; operele culturii, în schimb, au făcut-o. ”Ars longa vita brevis” nu se aplică doar oamenilor, ci și zeilor. Și care este diferența esențială pe plan cognitiv între artă și religie? Una esențială, rațiunea!

Să explicitez, definind acum și Inspirația – dacă voința alchimizează ceea ce percepem în ceea ce devenim, în ceea ce ne manifestăm, Inspirația este cea care transpune (alchimizează) extrasenzorialul inspirat (poate chiar din supranatural) în senzorial perceptibil – deci asimilabil prin rațiune. În această paradigmă, spre deosebire de (și în lipsa) artei, religiile propun modele non-senzoriale, deci de netrecut pe puntea rațiunii; ele nu vor stimula decât voința non-rațională – cu rezultate certe, adevărate plăgi pe trupul umanității în (supra)viețuirea ei multimilenară…

În opinia mea, adevărata legătură cu alte planuri nu aparține exponenților religiilor, pentru că ei nu au transmis esențialul – omul-evoluând înseamnă în primul rând rațiune – ci creatorilor culturii, artiștii, filosofii, gânditorii…

Cultura, ca inspirație rațională, a rezistat milenii și va exista chiar legendar, (re)ligans humanitatis; credințele religioase, voință inspirată non-rațională, au disparut, ca sens originar, logica (rațiunea) metafizică transformându-le în cultură.

Poate că Dumnezeu – sau oricare alt supranatural – nu are nevoie de creații umane non-raționale, de fideism. Poate că acea cheie ce a deschis darurile tuturor zeilor, dezlanțuind ”păcatele” lumii și veșnicul blam asupra primei femei, a fost de fapt un îndemn la ”creșteți și înmulțiți-vă” în sens rațional, al evoluției prin cunoaștere; iar Speranța, cea rămasă la adăpostul cutiei Pandorei, este chiar inima nemuritoare a rațiunii învingătoare.

* * *

Am încercat, pe scurt, să creionez teoria celor trei calități ale evoluției umane. Rațiunea, Voința și Inspirația – ordinea nefiind una liniară, ci bazată pe relații biunivoce asupra cărora voi reveni. Este o idee filosofică nouă, pe care o supun pentru prima dată dezbaterii publice.

Aștept comentarii și observații pe mail – dragosdumitriu@yahoo.com

 

12 decembrie

 

Considerat un model de viață și gândire, ba chiar o imagine vie a înțelepciunii, latinul Seneca te cucerește prin stilul său clar, direct, luminos; lectura operei sale provoacă reîntoarcerea metafizică la izvoarele serenității. Ataraxia, liniștea creatoare atât de necesară gânditorilor greci, a găsit-o în interiorul ființei sale, exteriorul fiind ocupat de politică, nebunia curții imperiale neronice, conspirațiile Senatului – iar, în final, de suicid.

Mă găndeam cum să compun o analiză a unei săptămâni nebune din politică; mă găndisem la principiul director al comentariului, acela de a mai cumpăni avalanșa de știri și declarații scandaloase, la acel românesc ”să stăm strâmb și să judecăm drept”, aveam și titlul – ”La cumpăna săptămânii” – mai trebuia finalul – gândul unui înțelept al lumii, ca o concluzie care să impulsioneze gândurile spectatorului.

tolstoigorki

Liniștea geniilor într-o lume a nebuniei – Lev Tolstoi și Maxim Gorki, înconjurați de începutul secolului războaielor și revoluțiilor roșii.

Contrastul între interiorul lui Seneca și exteriorul înncare a trăit seamănă atât de bine cu formul echilibrului ce trebuie acum, a cumpenei necesare, încât am găsit cel ma potrivit un fragment din ”De tranquillitate animi” (Despre liniștea sufletului), capitolul ”Atitudinea în fața nenorocirii”.

”Iată că te afli acum într-o împrejurare neplăcută și, fără să-ți dai seama, grija pentru soarta obștei sau a ta personală te-a prins într-un lanț pe care nu poți nici să-l desfaci, nici să-l rupi. Ia minte la sclavi: cât de anevoie își poartă la început povara și mai cu seamă lanțurile prinse de picioare! Mai târziu, când s-au deprins să nu se mai răzvrătească, ci să rabde, nevoia îi învață să îndure cu tărie, apoi obișnuința îi învață să ia viața mai ușor. Orice fel de trai ai alege, vei afla în el încântare, plictis sau plăcere. Condiția este să socotești nefericirea mai ușoară și să nu ți-o faci un chin.”

Textul ascunde o cheie – Seneca îți oferă modelul liniștii sclavului… dar poți alege starea de sclav, sau liniștea ta va veni abia când vei depăși aparența lui ”Orice fel de trai ai alege” – iar ”nevoia care te învață” va fi adevărata ta stare creatoare.

 

* * *

Magnifica gândire greacă, ce exemplu de rațiune și inspirație! Sunt pasaje de acum 2600 de ani care se regăsesc în teoriile fizicii moderne, iar metafizica și logica descoperite și dezvoltate de Parmenide și Empedocle așteaptă încă să fie ajunse din urmă de concepțiile viitorului. Mă fascinează una din idei ce sună cam așa: ”Cel ce a dispărut în trup există încă sub o anumită formă dacă numele său este folosit în continuare.  Chiar cel ce nu a existat ca realitate, ci eventual doar în ficțiune, legende sau povești dar este prezent în gândurile prezentului real – există deasemenea sub o anumită formă.” De la zeii și eroii antici, la diavol și Christ, trecând chiar și pe la Harry Potter, cât de aplicabilă este gândirea de acum mii de ani! Eroi, zei, îngeri și demoni – câți au existat cu adevărat, și mai ales ce mult ne afectează viața de zi cu zi… Și ca o concluzie a începutului de paragraf – îți vine mai întâi să te rogi sau, asemenea lui Icar, să te înalți către cer?

 

11 decembrie

 

Răsfoind știrile zilei, am dat peste o notă interesantă:

”Oamenii de știință vin cu o nouă teorie despre existența Universului, care o combate pe cea cunoscută în prezent sub numele de Big Bang. Teoria numită “gravitația curcubeu” susține că Universul nostru nu are nici început, nici sfârșit, intinzandu-se la infinit. Dacă teoria este corectă, aceasta înseamnă că Universul nostru se întinde într-un timp infinit și fără niciun punct singular de unde să fi pornit.”

(știrea pe larg: http://www.ziare.com/magazin/spatiu/big-bang-ul-nu-a-existat-noua-teorie-schimba-totul-despre-univers-1272420)

Nu cunoșteam această teorie, înțeleg că nu se bucură de o aprobare largă a oamenilor științei, ci doar de un cert interes, dar mie mi-a sărit în ochi asemănarea cu o teorie comogonică superb conturată acum 2600 de ani…

600px-AnaximanderReliefElev al lui Thales din Milet, Anaximandru (Anaximandros) este primul filosof de la care ne-au rămas texte scrise – iar pentru mine este un geniu a cărui clarviziune este greu explicabilă. Matematician și geograf, Anaximandru ”teoretizează” substanța originară, Apeiron-ul, ca un infinit în timp și spațiu, deci fără început și sfârșit, ce nu poate fi detectat de simțurile noastre. Totodată el este o continuă și fecundă luptă a contrariilor – din care se nasc, printr-o evoluție continuă, elementele (naturii) sesizabile, apoi viețuitoarele și… oamenii. Cosmogonia imaginată de el (a trăit între 610 și 547 î.Chr.) este o prefigurare atât a teoriilor moderne ale nașterii sistemului solar și planetelor, dar și a apariției viețuitoarelor ( cu ciclul apă – uscat) și chiar a teoriei evoluției omului. Omul, în conceptul acestui trăitor al lumii zeilor, ar fi evoluat din alte specii (animale), o evoluție extrem de îndelungată, necesară pregătirii sale. ”Dacă s-ar fi născut ca om, n-ar fi putut să se mențină”.

Despre materia fundamentală și infinită, Apeiron, Anaximandru spune: ”Începutul tutrorcelor ce sunt este Apeiron-ul, natura sa este de a fi veșnic și fără bătrânețe, din el se nasc și tot în el pier, așa cum se cuvine. Căci, în ordinea timpului, toate își dau dreptate și se pedepsesc reciproc pentru nedreptatea pe care și-o fac una alteia”.

Ultima frază, cea subliniată, cât de actuală este și în privința gândurilor noastre! Și a intențiilor, și a faptelor… și a răsplatei.

 

* * *

Tot pentru nebunia zilor noastre, în special a acestui freamăt parcă de luptă între broaște (nu știu dacă ați asistat la sfada orăcăitoarelor, la zgomotul cumplit și mișcările fără sens!) și doream să ilustrez această nebunie cu o remarcă de peste secole. Iată cum retrăim timpurile: ”Alt soi de țicniți (…) sunt aceia care, apucați de damblaua clăditului , dărâmă ce au zidit, ridică la loc ce au stricat, prefac necontenit pătratele în cercuri și cercurile în pătrate, până ce, sfârșiți, se trezesc că nu mai au nici unde sta, nici ce mânca. Dar cui îi pasă, de vreme ce s-au bucurat ani întregi de ce și-au dorit?” Erasmus din Rotterdam scria acest ”Elogiu al nebuniei” în 1509. De mai bine de o jumătate de mileniu de la acest ”Elogiu” literar, românii, în special, și omenirea în general, aplică unul practic nebuniei. O realitate ce ilustrează atât de bine cuvintele biblice ale Ecleziastului – ”Pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului” (E. 2:16).

 

10 decembrie

 

Mi-a venit ideea de a prezenta, în fiecare emisiune, câte un gând al unui înțelept – și asta nu oricum, ci referitor la evenimente ce au loc chiar lângă orele prezentului.

* * *

La orele după-amiezii, când eram sub imperiul tentativei puterii politice de a strecura prin spatele ochilor opiniei publice câteva legi importante, priveam eșecul intenției și situația jenantă a celor prinși dar și a celor ce i-au prins… O stare stupidă, provenită din incapacitatea de a înțelege.

SpinozaAm citat un gând al lui Spinoza Baruch sau Benedict – adică binecuvântatul, în ebraică și în latină. ”Să ne exprimăm după darul de picepere a poporuluiși să facem tot ce NU ne împiedică să ajungem la scopul nostrum. Căci avantajul pe care-l putem câștiga, dacă ne acomodăm pe cât posibil priceperii poporului, nu va fi mic, dar fiind că poporul numai în acest caz va fi dispus să asculte cu plăcere adevărurile noastre” De fapt e primul dintre principiile de viață pe care filosoful le propune pentru îndreptarea intelectului, în ”Tratatul” omolog, pentru a atinge un scop.

Evreu, olandez și scriitor al latinei, Spinoza îmbină inteligența, inspirația, adaptabilitatea dar și voința celor trei magnifice spirite; noi suntem ”doar” români – cum am putea înțelege?

* * *

Seara, la o altă emisiune, am discutat despre drepturile omului – era 10 decembrie, Ziua Internațională a Drepturilor Omului, amintind de Declarația Universală a Drepturilor Omului, semnată în acea zi a lui decembrie 1948. Omenirea, de-abia trecută printr-un război cu zeci de milioane de victime, de-abia martoră a imaginilor Shloah-ului, de-abia spectatoare a ororii atomice din țara florii de cireș, omenirea, spuneam, realiza cât de mult îi lipsește… umanitatea! Mă uitam astăzi, 65 de ani după prezentul acelei treziri, la secvențele din Ucraina, Turcia, România… Nelson Mandela, un simbol, a murit, manifestanții invocă un alt simbol, Ghandi, marele suflet, este mort și acesta. De fapt, care suflet adevărat mai este viu?

JJ Rousseau

Gravură sec. XVIII pentru ”Confesiunile” lui JJ Rousseau

Am citat în emisiunea ”România Reală” un gând, o confesiune, a geniului care, probabil, a creat lumea modernă – Jean-Jacques Rousseau. ”S-ar spune că numai negrele uneltiri ale celor răi au sorți de izbândă; proiectele nevinovate ale celor buni nu ajung aproape niciodată la înfăptuire”.

Asupra integrității mintale a lui Rousseau s-au formulat multe ipoteze, ca și asupra a ceea ce el a inspirit – egalitatea și echitatea socială, Revoluția franceză, apoi spiritul secolului XIX – de fapt, așa cum spuneam mai sus, lumea modernă este creația celui ce Lion Feuchtwanger îi dedică atât romanul cât și sintagma ”Narrenweisheit – Înțelepciunea nebunului”. De ce nu ar fi și lumea de azi alcătuită după chipul și asemănarea creatorului? Nebunii i-am văzut, semnele de înțelepciune sunt, probabil, la fundul cutiei – alături de proiectele nevinovate…

 

12 noiembrie

 

O undă pe lacul amintirilor – destinul creatorului și a creației… Cea mai cunoscută capodoperă a artei dansului este ”Lacul lebedelor”. Sălile de spectacole sunt arhipline, mai ales când evoluează trupe celebre, publicul urmărește fermecată, magia benefică a muzicii, a dansului și poveștii au efecte copleșitoare asupra tuturor vârstelor – și crează ceva ce atât de rar astăzi – satisfacția purificării interioare.

Maia 5

Alba și nemuritoarea lebădă Maia Plisetskaia. (foto: spectacol din 1962)

Puțină lume știe că ”Lacul lebedelor” a fost poate cel mai mare eșec ale genialului Ceaikovski. Compus și prezentat în 1877 – la Balșoi, unde altundeva – baletul a avut parte de o coregrafie și o punere în scenă nefericite, spectatorii manifestându-și nemulțumirea și față de stilul simfonic al muzicii – neobișnuit pentru baletul moscovit al acelei epoci. Iar insuccesul compoziției se suprapunea peste o altă perioadă proastă din viață, creatorul confruntându-se atunci cu prima acuzație de homosexualitate – un ”păcat” greu de acceptat de societatea țarului pravoslavnic. Abia peste trei decenii piesa se va întâlni cu trimful, atunci când alte două legende ale baletului, francezul Marius Petipa, cel mai important coregraf din istoria dansului, și rusul Lev Ivanov, aleg o punere în operă inspirată, iar efectul este… un succes fabulos! Ce bucurie pentru spiritul compozitorului – plecat într-o lume divină cu un an înainte.

Apropo de plecare – Ceaikovski a murit straniu, de holeră, după ce a băut din apa infestată a râului Neva. S-a spus că a fost de fapt sinucidere – ceea ce pare credibil, fiindcă nefericitul geniu trecea printr-un alt mare scandal legat tot de o combinație contra naturii – de data aceasta cu un personaj din înalta societate. Ironia face ca astăzi, în multe domenii ale culturii, ai impresia că nu poți pătrunde dacă nu ai asemenea legături. Tempora,  mores…

Cu câteva zile înainte de posibila sinucidere, Ceaikovski lăsase omenirii un alt refren al eternității, Simfonia a VI-a Patetica. O undă pe lacul amintirilor.

 

11 noiembrie 

 

Era 7 noiembrie și mă gândeam la evenimente care a schimbat cursul istoriei. Dar evenimente care să nu fi avut în mijloc un trimis al Dumnezeu. Antichitatea a avut parte de Alexandru, de Constantin și de Attila, personaje protejate de dubiul vălului divin, evul mediu se luminează cu Charlemagne și reînvie murind cu Constantinopolul; epoca modernă trece sub tutela iluministă a Revoluției franceze, iar contemporaneitatea a făcut pasul către o nouă lume prin marea și cumplita revoluție rusă.  Da, toate aceste erupții umane nu au avut în mijloc un profet, un trimis sau un fiu al Celui Divin dar, prin modificarea teribilă și inexplicabilă a destinului lumii, par miracole. Ciudat este că toate au fost înecate în sânge, ca niște jertfe aduse unui Demiurg al Gnozei.

Rev Russe

Revolutia traita in direct – prima carte tiparita in Occident despre MRSO. chiar in 1917

Dar poate fi Miracolul sângeros? Și, de necrezut, răspunsul dat de divin pare afirmativ – calea deschisă de trimișii Celui de Sus nu a fost cu nimic mai puțin sângeroasă decât a umanilor aducători de miracole.

Se spune ”Stalin a omorât milioane de oameni”. El a ordonat oare – sau așa au înțeles oamenii învățătura ce urma să-i elibereze pe cei ”oropsiți ai soartei, cei osândiți la foame”, să lichideze ”exploatarea omului de către om”? De ce nu se spune că principiul ”iubește-ți apoapele ca pe tine însuți” a fost tradus ciudat de cei ce au măcelarit tot atâtea milioane… având chiar crucea Dumnezeului iubirii divine pe piept?… Și dacă în cazul țarului roșu cuvintele sale erau urmate de komisarii cu pistol la centiron, ei bine vorbele Domnului au fost criminal rostite de oameni ”cu har”.

Spre deosebire de Hrist, care ne-a lăsat Testamentul pentru a-l urma, Stalin este o moștenire despre care se spune că ar fi damnată. Cu toate astea câți gândim, precum Iisus, ”iubește-ți chiar și dușmanul” – sau câți nu suntem de acord cu gândul lui Stalin ”Cred într-un singur lucru, puterea voinţei umane”. Împănată de excese criminale în mare parte legate de religie, istoria omenirii îi permite fostului elev al seminarului din Tbilisi să ne lase ca apărare în fața posterității… (poate) o mare durere: ”Dumnezeu nu e nedrept, el de fapt nu există. Am fost înşelaţi. Dacă Dumnezeu ar fi existat, el ar fi făcut lumea mai dreaptă”.

Era 7 noiembrie și tocmai avusesem un gând creștinesc despre Stalin. De fapt, despre unul dintre miracolele umanității, așa cum au fost el.

Întrebarea este ce miracol va mai urma – și cât de sângeros va fi de acea dată?

 

10 noiembrie

 

Spiritualitate și știință. Vorbeam deunăzi, într-o emisiune radiofonică, despre spiritualitate – așa cum o înțeleg și o caut eu. Parafrazând un celebru antecesor, pentru mine știința fără spiritualitate are tendințe criminale, iar spiritualitatea fără știință – pur și simplu nu există.

Pentru prima parte, exemplele istorice sunt multiple – de la știința conducerii din URSS sau SUA, cu rezultate excelente pe plan economic, dar cu zeci de milioane de victime umane (casualties, cum se spune acum), la fizica nucleară și biochimie, la studiile secrete meteorologice sau agricole etc. – cercetări de cel mai înalt nivel științific ce fac abstracție de om, ca și respectabilă entitate dăruită cu spirit.

Pentru a doua parte a crezului meu am fost întrebat – de ce spui asta, doar spiritualitatea, prin fenomenul religios, a existat mult înaintea științei?…

Ei bine, mai întâi trebuie să separăm spiritualitatea de… antispiritualitate. Pentru că a existat și așa ceva – și se manifestă în continuare, chiar în ciuda absenței din DEX.

Primele manifestări pre-religioase erau generate de imposibilitatea omului de a încadra în puțina sa cunoaștere ceea ce distingea în jurul său prin simțurile primare. Nu era o încercare de a explica, ci de a se preda în fața a ceea ce nu putea înțelege.

Dimpotrivă, religia apare odată cu cunoașterea. Pentru că zeii și multe alte caractere ale supranaturalului aduc omului cunoaștere și îi educă rațiunea – atunci s-a creat întâia formă de știință. Primele popoare ale antichității au și religii bine conturate, dar și cunoștințe științifice ce le conduc viața socială și economică; Sumerul, Valea Indusului, Egiptul sunt exemple strălucite – și dau sens unei definiții actuale a spiritualității: ”Ceea ce caracterizează o colectivitate umană din punctul de vedere al vieții sale spirituale, al specificului culturii sale”.

Papa copy

Operă omagială a genialului român Gheorghe Zamfir dedicată sacrei figuri și operei sale. (ediție rară, limitată)

Fideismul, credința împotriva evidenței științifice, este impropriu celor dedicați spiritualiatății, atunci și acum. Da, populația needucată  atunci – și, din păcate acum – se dădea bătută în fața oricăror provocări ce depășeau arealul ogrăzii. Atunci însă, aveau una sau mai multe scuze… Acum, nimeni nu poate fi scuzat că ia drept adevăruri cuvintele goale de rațiune și cunoaștere dar pline farmec ale povestitorilor tv, frazele abulice ale diverșilor ”specialiști” de peste Prut, sau ale tuturor șarlatanilor care îți vorbesc de dumnezeul din tine, de legătura ta privată cu astrele sau de magia vindecătoare și purificatoare ce e la îndemâna oricui. Ei bine, asta nu e spiritualiate, e taxă pe lenea de a studia și pe credulitate. Ba chiar și pe prostia de a nu înțelege ce e cu adevărat spiritualiatea. Este ”antisipiritualiatea”!

De fapt, marile lumini ale spiritualității, de la geniile artei la ocultiști faimoși, au fost la curent și au cercetat descoperirile științifice ale vremii. Nimic nu a fost construit pe vidul cunoașterii, negându-se, prin omitere, cuceririle spiritualității.

Figura centrală a teologiei zilelor noastre, Papa Ioan Paul II, spunea, în Enciclica ”Fides et Ratio”, cuvinte ce ar trebui să stea pe frontonul templului viitorului: ”Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”. Acest adevărat testament al credinței în creație ar merita citit integral:( http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_14091998_fides-et-ratio_ro.html ).

 

1 octombrie

 

132-500x500

Ediția princeps a romanului ezoteric sadovenian

Lectura operei lui Rene Guenon o asemuiesc cu deschiderea unei ferestre către un superb apus de soare, către o fascinantă viziune crepusculară. Spirit pătrunzător și contradictoriu, Guenon, ajutat de scriitura sa genială, readuce principiile inițiatice la înțelesurile cu care, probabil, au fost transmise la începuturi. Și sunt convins că oricine vrea să înțeleagă sensul inițierii trebuie să-l citească pe Guenon. Și pe antici.
Una dintre primele idei pe care cu care unii frați masoni vor încerca să te impresioneze va fi aceea că aici, în marea taină ezoterică, vei învăța cum să mori. De fapt, moartea e doar preambulul renașterii – și asta e, de fapt, ceea ce ar trebui să înțelegi. Sincer, ca un raționalist care crede că există multe dincolo, în marele necunoscut, am avut multe dubii apropo de acestă afirmație. Pentru că, ]n opinia mea, rostul omului spiritual este de a căuta și iar a căuta – nu are motive să se gândească la o întrerupere a căutării în această viață pentru a se gândi la cealaltă.
Guenon vorbește de cele două drumuri ale transcendentului – exoteric și ezoteric. Cel exoteric, drumul religiilor, te conduce către absolut după moarte, în ”starea paradisiacă”, ca urmare a unei vieți dedicată rugii și curațeniei în sens dogmatic. Calea ezoterică, care presupune o renaștere spirituală, îți permite reintegrarea (reîntregirea) în ”Marele principiu universal”, de realizare a ”identității supreme”. Un fel de comuniune, de legătură cu toate nivelurile existenței. Sau o călătorie fără întrerupere – de asta are parte călătorul. Ezoteristul goenonian.

 

29 septembrie

 

S-a pus deseori întrebarea- care este cea dintâi, cea mai importantă proprietate a omului  – și mereu au fost propuse inteligența și/sau libertatea. Eu cred că o a alta este – și a fost prima condiție a existenței și supraviețuirii omului – asociativitatea, definită simplu de DEX ca și ”capacitate de asociere”. O proprietate pe care o au și unele animale.  Corect, dar, datorită intelectului omul are un grad de asociativitate superior animalelor, incluzând aici chiar și acceptarea dorințelor (aparent) contra asociativității; libertatea, este doar o consecință, un mod de viață acceptat printr-o largă asociere umană, fără de care libertatea nu ar exista. Inteligența, așa cum o cunoaștem în prezent și în preistorie, este un rezultat al existenței și supraviețuirii… prin asociere. Mai precis, apariția humanoidului ancestral, ca ființă bipedă, este rezultatul asocierii într-un grup al exemplarelor nevoite să străbată distanțe mari în căutarea hranei, a unor zone favorabile vieții sau din multe alte motive. Dar condiția esențială a fost să fie mai mulți care să facă această trecere… Adică să se asocieze… pentru a exista ca ”Erectus”. Apoi supraviețuirea; omul, luat individual, este slab dotat în fața obstacolelor epocilor preistorice – animalele mari și carnivorele, temperaturile extrem de scăzute ale glaciațiunilor, chiar și intemperiile puternice.  Asociativitatea a transformat omul mai întâi omul într-un vânător redutabil, apoi în specia dominantă. Tot aceeași calitate l-a ajutat să treacă prin perioade climatice cumplite, apoi să folosească natura în folosul său. În tot acest timp s-a dezvoltat inteligența… Apoi apare asocierea spirituală – amorul, compasiunea și religia, dar și nefericitele efecte secundare – segregarea, invidia, ura, iar în final – asocierea pentru distrugerea (sau chiar exterminarea) altor… asocieri umane.

OVERVIEW-OF-THE-LIBRARY-OF-ALEXANDRIA-AGORA-2008-SKETCHBOOK-Guy-Hendrix-Dyas

Biblioteca din Alexandria, în viziunea designerului și scenografului britanic Guy Hendrix Dyas (laureat al premiului BAFTA și nominalizat la Oscar pentru ”Inception”), proiect realizat pentru filmul ”Agora”. Asocierea spiritului elen și a cunoașterii Orientului au creat elenismul – marea Bibliotecă fiind expresia evoluției umanității; a fost distrusă de cea mai importantă asociere militară a antichității, Imperiul Roman, și de fanatici ai celor mai mari asocieri religioase din istorie – creștinismul și Islamul.

Constatarea mea este că evoluția omului a stagnat încă din zorii istoriei. Și asta pentru că asocierea umanității nu s-a mai petrecut, pentru că odată cu câștigarea poziției dominante specia noastră a pierdut sensul evolutiv al asociativității, păstrând doar sensul selectiv – segregaționist. Ba chiar tendința a fost de eliminare a tendințelor evolutive; cruzimea antichității a exclus compasiunea, spiritualitatea religioasă medievală a pedepsit  rațiunea; epoca modernă țintuiește mai mult de jumătate din omenire pe crucea  segregării rasiale – și încearcă să înlocuiască pretinsa superioritate genetică a uneia dintre asocieri cu bogăția materială – un transplant fără șansă de succes. În fine, contemporaneitatea excelează într-un antropocentrism absurd, manifestat fie transformarea necesarului financiar în condiție sine qua non a existenței și preocupare pe viață, iar altă asociere prin legarea într-un păienjeniș de idei, culte, inițieri și religii care propun același lucru – omul este perfect, poate transforma Universul prin propria fantezie, are acces la marele God care de fapt se află în el, micul om; în ambele cazuri, asocierea la aceste idei exclude atât evoluția prin rațiune cât și prin libera cugetare – căi incompatibile cu cele două asocieri contemporane.
Opinia mea este că evoluția umană – ca și societate, nici nu se poate altfel – va stagna atât timp cât omul își va bate joc de această principală calitate a sa – asociativitatea. Corect interpretată, ea a adus omului existența; eronat aplicată… Umanitatea ar fi la fel de ridicolă ca un bătrân beat care speră la dragoste curată plătind prostituate.

 

22 septembrie

 

$T2eC16h,!w0E9szN,-IwBRWI-yO49g~~60_57

Spadă masonică, sec XIX. Colecție privată.

În opinia mea ar trebui introdusă o difență explicativă între HOMOcentrism și ANTROPOcentrism; în dicționare au rămas ca sinonime – idee emisă în epoci în care omul nu ajunsese – datorită mașinăriilor inventate – un fel de dumnezeu al planetei. În acele vremuri filosofii și oamenii științei încercau să explice relația om – natură – univers, plasând în centru omul, dar într-un mod firesc, în sensul că el, omul, avea interesul cunoașterii; Aristotel a descoperit astfel ANTROPOcentrismul. Cu mii de ani înaintea folosirii puterii atomului și utilizării electronului, filosofii antici căutau explicații, căutau să pătrundă misterele în ideea îmbogățirii spiritului uman. O ”îmbogățire” benefică, bazată pe rațiune. Da, rațiune – asta reiese din scrierile rămase de la acei antici, trăitori ai perioadei zeilor și demonilor, ai eroilor și monștrilor; ce ar fi putut spune despre zilele noastre Seneca, de exemplu, care gândea, acum 2000 de ani, că Adevărul se îmbogățește pe măsura scurgerii generațiilor”?
Probabil că am zâmbi mândri, încântați de uimirea anticilor, filosofi sau oameni simpli, la vederea gadget-urilor și facilităților zilelor noastre. Desigur, și a descoperirilor și cecetărilor științei. Da, întradevăr, anticii ar fi inițial uimiți, dar mulți dintre ei, trecând peste șocul viitorului material, ar rămâne cred stupefiați în fața transformării spiritului antropocentric – în…HOMOcentrism. Adică un fel de ideal al omului ce descoperă pentru a exploata, a subjuga – și mai ales pentru a pune în pericol, fie că e vorba de popoare și pământuri, fie de ființe sau de materie, dar mai ales de informație… Sau, în varianta ”spirituală”, a nenumărați ”învățători”, de la sacerdoți cu patalama dar lipsiți de har la șarlatani – negând zei și credințe, construind valori și sisteme spirituale din nimic, în afara cunoașterii și mai ales a raținii, având o singură grijă – să pună omul în centru, ca parte a lui Dumnezeu sau chiar ca purtător de Dumnezeu ce așteaptă doar să fie trezit… De fapt omul modern a ucis toate fiarele ce, pe vremuri, îi puneau viața în pericol, a eradicat mii de boli altădată mortale, face față intemperiilor, ba chiar îl deține și pe Cel de sus, pe care, printr-o inițiere de câteva ceasuri sau prin vreo respirație ori meditație, îl poate chema și controla…
Anticii ar crede că umanitatea modernă este bolnavă, fiindcă și-a pierdut cel mai de preț dar – rațiunea. Poate din cauza opulenței de facilități, poate au supărat zeii cu orgoliul lor… Iar concluzia ar fi clară – HOMOcentrismul este boala acestui… viitor.
Marele fizician Louis de Broglie spunea ”La începutul acestei ere atomice, optimismul în ceea ce privește viitorul omenirii rămâne un act de credință”. Acum 2000 de ani, anticii credeau că e o chestiune de rațiune

 

4 septembrie 2013

 

rase+

O carte fundamentală a antropologiei – ”Les races et l’histoire” – scrisă în 1924 de fondatorul Institutului de antropologie din Geneva, Eugène Pittard, printre altele un călător fermecat de frumusețea României despre care scrie prima lui carte, în 1902 – ”Dans le Dobroudja (Roumanie) ; notes de voyage”.

După unele dovezi, strania istorie a umanității nu începe cu (sau din) Voia lui Dumnezeu. De fapt, parcursul lui Homo Sapiens seamănă cu ocuparea Țării Sfinte descrisă sinistru în Vechiul Testament. Adică… ”Şi au dat junghierii tot ce era în cetate: bărbaţi şi femei şi tineri şi bătrâni şi boi şi oi şi asini, tot au trecut prin ascuţişul sabiei”… sau… ”Şi Iosua nu şi-a lăsat în jos mâna sa, pe care o întinsese cu suliţa, până nu a dat pierzării pe toţi locuitorii ”… sau… ”în ziua aceea a cuprins Iosua Macheda şi a lovit-o cu sabia, pe ea şi pe regele ei, şi a nimicit pe locuitorii ei şi toată suflarea care se afla în ea” și așa mai departe. În fine, asta este Cartea noastră sfântă, ”Cartea cărților”… Realitatea ”antropologiei ascunse” pare a fi fost mai cumplită, cuprinzând mult canibalism și exterminarea unor specii întregi humanoide – dintre care unele erau evoluate cultural – și excluzând porunca Domnului, ca în pledoaria Poporului ales.
Cel puțin o specie de Homo Erectus, ”Omul din Neanderthal”, atinsese un nivel de evoluție fizică și intelectuală poate chiar mai ridicat decât al strâmoșului nostru, Sapiens; locuind în arealul Euro-asiatic, neanderthalienii viețuiau în cadrul unei forme de organizare socială și aveau chiar preocupări artistice.  Descoperirile arheologice probează existența lor acum cca 350.000 de ani, spre deosebire de Sapiens care apare în zona Africii acum 200.000 ani. Migrația strămoșilor noștri către Europa începe acum 40.000 de ani, ei întâlnind aici oamenii de Neanderthal. Timp de 10.000 de ani a fost o luptă continuă – mai curând decât o conviețuire între specii – la sfârșitul căreia ramura humanoizilor de Neanderthal fiind exterminată. Întrebările și mai ales misterele rămân – apariții misterioase, Yeti, Big Foot și alte legende… să fie numai legende?
Și în lumina crepusculară a acestor enigme, nu mă pot abține să nu mă gândesc la o temă fundamentală a Supranaturalui – vampirii. Poate nu sunt atât de… supranaturali? Poate și ei aparțin unei/unor alte specii – sau subspecii, rase – umanoide/umane, care s-a desprins, poate de la început, poate pe parcursul a zeci de mii de ani de evoluție – datorită hranei, climei sau cine știe cărui eveniment necunoscut încă…
Planeta și istoria ei, din care Homo erectus ocupă o infinitezimală parte, are atâtea necunoscute… și o singură cunoscută – aceea că nu știm mai nimic despre noi înșine, despre trecutul nostru și despre natura noastră…

 

22 iulie 2013

 

Acum 219 ani… începea ultima sătămână din viața unui geniu. A fost supranumit ”Arhanghelul Terorii”, sau ”Arhanghelul Revoluției”, sau chiar ”Spiritul Revoluției”. Saint-Just – numele său (predestinat) trimite parcă în ochiul acelei tornade a sorții care a fost Revoluția franceză. Azi, ca și acum două secole, se vorbește atât de puțin de el; e firesc, Saint-Just a fost cel ce a hotărât, prin memorabilul său discurs din 13 novembre 1792, soarta monarhiei franceze.

David D'Angers

Celebrul bust al lui Saint-Just, opera lui David D’Angers, realizat chiar în anul 1848 , expus la muzeul sculptorului din Angers

Cuvintele celui mai tânăr deputat al Convenției Naționale (25 de ani) au răsunat ca proba finală, determinantă – ”Acest om (regele) nu poate decât domni sau muri!”; sau ”Dacă regele e nevinovat, înseamnă că vinovatul este poporul”; sau ”Nici un rege nu poate domni (régner) nevinovat (innocemment)…” Saint-Just a elaborat principiile ”Constituției anului I” – cea mai pură și idealistă – dar care nu avea să fie aplicată. Tânărul Saint-Just est cel ce mobilizează și conduce Armata Nordului, repurtând victorii de răsunet. Este cel ce reformează apoi armata franceză, permițând avansarea tinerilor ofițeri merituoși, unul dintre beneficiari fiind chiar Napoleon Bonaparte. Spiritul și atitudinea de o intransigență absolută i-au adus supranumele de ”Arhanghel” în timpul acelui regim mult hulit al ”Terorii”, pe care însă avea să se clădească Franța modernă. O Franță pe care unii și alții politicieni deja și-o împărțeau. Replica lui Saint-Just a fost limpede ca un cristal, așa cum a fost el însuși: ”Je ne suis d’aucune faction ; je les combattrai toutes” (Nu aparțin nici unei fracțiuni, le voi combate pe toate”).

$(KGrHqIOKp0FG14fbOo7BR)4N12)D!~~60_57

Saint-Just la tribuna Convenției, gravură din 1870, colecție privată

Moare ghilotinat, pe 28 iulie 1794, la nici 27 de ani; a fost singurul dintr-un grup de 20 de condamnați (printre care și Robespierre) care nu a lăsat niciodată capul jos, așa cum au relatat martorii execuției. La formalitatea identificării dinaintea execuției – fiecare condamnat era întrebat asupta idențității, Saint-Just a arătat către Constituția Franței spunând doar ”Eu sunt cel ce a creat-o”. Louis Antoine Leon de Richebourg de Saint-Just este la originea prototipului revoluționarului perfect, total, neînfricat, eroic – este modelul urmat peste ani de Troțki sau Che Guevara, este spiritul de care lumii corupte și pervertite îi va fi întotdeauna teamă. Saint-Just spunea ”Ceux qui font des révolutions à moitié n’ont fait que se creuser un tombeau”  – ”Cei ce fac revoluții doar pe jumătate, nu fac decât să își sape un mormânt”.

93087

Carte postală rară, 1830, colecție privatâ

Într-un dictionar apărut în perioada agitată a revoluției europene de la 1848, autorul, academicianul Charles Nodier, scria: ”La vie politique de Saint-Just fut courte, puisqu’elle se termina en 1794, à l’échafaud de thermidor; mais elle fut beaucoup trop longue pour l’humanité” – ”Viața politică a lui Saint-Just a fost scurtă, pentru că s-a terminat în 1794, pe eșafodul Thermidorului, dar ea a fost mult pre lungă pentru umanitate”. Definiție cinică, realistă, dreaptă sau nedreaptă, redă într-o bună măsură trecerea prin lume a unui Arhanghel. Despre care voi mai scrie în această săptâmână specială, fiindcă moștenirea sa literară și ideatică atinge multe domenii – dar mai ales spiritualitatea.

 

 

14 Juillet 2013

 

Medalie Republica 1

Anul doi al calendarului Revoluției (1793) – de atunci provine această medalie, turnată din bronzul clopotelor bisericilor, avand inscrise idealurile Liberte – Egalite, nu și Fraternite

11629551_1_1000x700_medalia-veteranilor-1870-1871-frantarazboiul-franco-prusac-constanta

Decorația veteranilor din răboiul din 1870, terminat cu dezastrul de la Sedan, motiv pentru nemuritoarele cuvinte: ”Oublier… Jamais!”. După Sedan, francezii au dovedit un eroism fără seamăn în timpul asediului Parisului și al Comunei – de fapt, marea națiune și-a apărat Revoluția. Alături au luptat toți cei ce au simțit aceleași idealuri – polonezi, italieni, români… Cei ce vor crea nașiunile Europei. O Europă a națiunilor, a Patriilor, nu un conglomerat federal…

Epoca dinainte și cea de după 14 iulie… Revoluția, națiunea, puterea populară, interesul națiunii – de fapt DESTINUL a devenit național odată cu 14 iulie. Interesant este că Franța nu și-a dorit Revoluția doar pentru ea, ci exponenții marii mișcări social-politice au dorit să propună tutror popoarelor idealul libertății și egalității (fraternitatatea… apare ca principiu ceva mai târziu).
Da, 14 iulie este schimbarea paradigmei destinului – care nu mai este al marilor regi sau eroi, ci al națiunii. La manifestările de 14 iulie nu veți auzi de Napoleon, Henri IV, Saint Louis, Danton… rar de De Gaule, și asta doar în contextul luptei de eliberare. Se vorbește doar de națiune. Iar de atunci, din 1789, începe încă o schimbare a lumii. Secolul XIX este, în opinia mea, un secol care a încercat să revină, în permanență, la idealurile lui 14 iulie – 1830, 1848, 1871 în Franța, dar cu date și ecouri în toată Europa.
Pare surprinzător cum atâția emigranți, de la cei mai duri dintre luptători până la cei mai sensibili artiști, au fost adoptați imediat de Franța și au devenit la rândul lor mândri că reprezintă marea națiune. Istoria Franței postrevoluționare nu are nume, ci doar mari fapte – în războaie, dar mai ales în cultură, în spațiul spiritual. Orice se poate spune despre Franța, dar ea rămâne veșnic Franța. Acesta este secretul lui ”Le 14 Juillet”.

 

11 iulie 2013

 

Respectul față de Soare… Într-un fel este istoria omenirii (cea cunoscută, evident) și soarta spiritualității. Soarele a fost cel mai preamărit dintre zei – adorația sa începând cu primul scâncet al primei ființe umanoide. Putere, bunătate și protecție, pericol și majestate – tot ceea ce este suprem se regăsește materializat prin Soare. Vorbesc de începuturi…
Avansul speciei Sapiens scoate însă la iveală exemplare mai cârcotașe, care caută îndeosebi nodul în papura celui mai puternic – și mă refer aici la popoarele mării, primii greci. Apollon nu este în prima bancă a teogoniei, deși este cel mai frumos, mai bun cântăreț, mai artist mai… El pierde și în dragoste, dar este învins și în măiestrie, iar planurile sale sunt deseori date peste cap de inteligența mai jucăușă a altor divini sau chiar a unor eroi umani. Chiar în varianta elenistică Apollo Hellios – deci în combinația cu atotputernicul sinonim egiptean Ra – zeul luminii și al soarelui este de multe ori  perdant…
Regăsirea în Sol Invictus… da, dar apelativul pare zadarnic dacă ne gândim că va surveni atunci când marele său imperiu, Roma, era pe o pantă iremediabil descendentă.
Regăsirea în Christ – iată o transformare superbă, genială a Soarelui (a luminii) – (auto)sacrificiul și învierea, înălțarea, aduc soarele în inima fiecărui creștin. În fine, creștin după Paul, cel ce îmbină învățătura iudeo-gnostico-reformatoare a lui Iisus cu tradiția (solară) egipteano-elenistică. Marea religie a lui Messia este, de fapt, marea religie a Luminii, a Soarelui devenit Dumnezeu! Nicidecum cea a lui Moise… iudaismul, o religie selenară!
Cred că în istoria omenirii religia, în general, poate fi considerată o măsură a dependenței creației, a omului, de lumină. De Soare. Ceea ce e adevărat. Povestea sistemului nostru planetar a început cu Soarele – și se va sfârși cu Soarele. Și datorită Lui. Cât de material sună – și cât de spiritual. Giordano Bruno, cel ars în lumina nemiloasă și purificatoare a focului, spunea ”Spiritul e materie și materia e spirit”. Soarele este transformatorul perpetuu al materiei în spirit și… de la început.

Istorii

Așa a început… Primele două istorii ale literaturii române, ambele editate desigur în Iași, capitala culturii noastre. Dacă prima lucrare, din 1885, opera lui Aron Densușianu, este considerată ultra-subiectivă, cea din 1888, a lui Philippide, este apreciată de cercetători drept întâia sinteză istorică a limbii și literaturii române

9 iulie 2013

 

Burney_Relief_side

Relieful Burney – probabil cea mai incitatntă imagine a lui Lilith – începutul mileniul II î.e.n. – piesă achiziționată de British Museum cu ocazia împliniri a 250 de ani de existență. Și, se pare, cel mai căutat exponat al muzeului

Caravană către originea istoriei cunoscute?…
O altă idee pe care am transformat-o în (pretenție de) teorie se referă la originea sumerienilor – și, implicit, a moștenirii abrahamice. De altfel, am și expus-o acum ceva timp, în cadrul conferinței de la Dalles ”Moștenirea hindusă”. Totul a pleacat de la aceeași obsesie pentru Lilith, aceeași divinitate care m-a atras către zona supranaturalului.
Este ciudat cum sumerienii, iar apoi semiții (care i-au asimilat și cărora ei le-au predat cunoașterea) propuneau o teribilă prohibiție față de sexualitate, chiar față de senzualitatea feminină manifestă, în timp ce mai vechile orașe-state (după multe surse) din Valea Indusului, Harappa și Mohenjo Daro, se bucurau de un libertinaj – hai să-l numim excesiv. Între cele două areale culturale circulau convoaie de mărfuri – este poate primul drum comercial al istoriei cunoscute. Mai mult, buna organizare a marilor orașe de pe Indus se regăsește (straniu) în Sumer, aceasta în condițiile în care apariția sumerienilor non-semiți în populația semită din Mesopotamia este pe cât de bruscă, pe atât de enigmatică.
Cu toate acestea, în plan spiritual, este o contradicție totală – reprezentările unor zeiități hinduse fiind extrem de asemănătoare cu ale unor demoni în Sumer. Este și cazul lui Lilith, așa cum o regăsim în ”Relieful Burney” – sau ”Queen of the Night”, după noua denumire stabilită de British Museum. Frumusețea senzuală, imposibil de inclus în tiparele mesopotamiene ale mileniilor II – III din era zeilor, este desprinsă parcă dintr-un trecut tantric; descrierea demonului, așa cum cum o regăsim în folclorul ebraic, este compatibilă cu aceeași idee a găsirii căii ascunse prin sexualitate (divină).
Teoria mea propune o epocă străveche în care s-ar fi atins o culme, apogeul – de fapt pragul decadenței unei civilizații străvechi din Indus – urmată de o revoltă și o reformă spirituală; o parte a populației, adeptă a unui curent purist ce respingea super-sexualitatea decadentei civilizații-mamă a părăsit cetatea ”desfrânată”, fără a se uita înapoi, precum Loth, și a urmat calea caravanelor, către o zonă unde au implementat temeinic filozofia spirituală / religia  reformatoare și ordinea socială. Ceea ce s-a și întâmplat în Sumer… Culmea este că mitul Potopului provinde din Sumer, îl regăsim în Enuma Elish… iar cele două orașe străvechi au fost în cele din urmă abandonate de locuitori din cauza ridicării peste măsură a nivelui apelor marelui fluviu. Desigur, părăsirea definitivă s-a întâmplat mai târziu, prin 1500 î.e.n., dar putem presupune logic că inundații catastrofale s-au petrecut și în mileniul anterior – dată fiind poziționarea celor două orașe-stat pe valea fluviului-zeu.
Evident, este o teorie aflată încă la începutul argumentării, dar cronica oficială are multe pagini scrise după asemenea formulă – dar și mai multe pagini albe, incitant de albe…

 

8 iulie 2013

 

Din nou timpul… 250 milioane de ani…

250 mil

Prima lucrare tipărită a patriarhului arheologiei românești, Dumitru Berciu, cu dedicația autorului. O carte necesară înțelegerii trecutului enigmatic de dinaintea istoriei.

Vorbeam în episod ”pilot” al Cronicii Supranaturalului de acea extincție a unei rase/civilizații de tip uman – acum 250 milioane de ani. O idee care mi-a venit de la istorisirea din prima ediție a cărții ”Lumi Galactice”, scrisă de regretatul pilot de vânătoare și ozenolog Doru Davidovici, despre statueta dintr-un metal necunoscut, o femeie cu șase degete la mâini și la picioare, găsită într-un strat de cărbune vechi de fatidicele 250 milioane de ani… O idee care s-a amplificat conexând povestirea susamintită cu imagini de pe glob ale unor picturi rupestre și reliefuri reprezentând oameni cu ciudata alcătuire a palmelor și labelor picioarelor; apoi credința ancestrală a siberienilor buryath sau tuva despre calitățile supraumane ale născuților cu cele  patru degete în plus. În fine, o idee care s-a conturat într-o teorie corelând perioada ciudatelor reprezentări (artistice) cu ceea ce s-a întâmplat acum 250 milioane de ani – anume cea mai cumplită extincție din istoria planetei, un eveniment dovedit științific.
Ce ar fi putut rămâne de atunci, ce urme, ce dovezi ale existenței unei civilizații – chiar ale uneia avansate? Nu cred că vom găsi resturi de structuri, de construcții – pe langă timpul uriaș, au fost frământări geologice majore – ruperea plăcilor tectonice, a continentelor, vulcani și chiar supervulcani, megacutremure, scufundări ale uscatului etc, etc… Ce putea să reziste? O posibilitate ar fi o civilizație care să fi putut părăsi la timp planeta – ceea ce se propune și astăzi pentru viitorul destul de apropiat; sau poate un capitol important în acea noosferă, sau cronică akasha – pe care să îl accesăm în diferite stări, fără a înțelege complet (informațiile).
Voi căuta mai departe dovezi pentru teoria mea – iar istoriile ciudate ale demonilor, zeilor, profeților și multor altor figuri ale spiritualității lumii îmi dau speranța că nimic nu se pierde, ci se uită temporar. Poate și Creatorul are micile lui amnezii, iar extincțiile periodice nu sunt decât (scurte) momente de uitare ale Cuvântului.

 

24 iunie 2013

 

Un om de cultură trebuie să fie extrem de sigur de propriile păreri? Aparent da, mai ales că vorbim de un rod al studiului, al învățăturii – de fapt, al etaloanelor stabilite în multe domenii. Un exemplu de contradictoriu ar putea fi citatul, considerat de unii oameni de cultură asemenea unei probe indubitabile într-un tribunal. Cutare a spus… ”Cutare” fiind cea o autoritară conștiință a domeniului. Un sistem axonometric.

97-1diderot

Monumentala Encyclopedie Francaise din secolul XVIII, în 30 de volume, scrisă de un colectiv condus de Diderot și D’Alembert între 1745 și 1781. O bijuterie bibliofilă, de vânzare actualmente cu 25.000 e

Bunăoară, între 1745 și 1781 marii, uriașii Diderot și d’Alembert au coordonat un grup de oameni de știință ai vremii elaborând o capodoperă – Enciclopedia Franceză. O lucrare monumentală, în care totul este magnific – de la conținutul științific și ideatic, la scriitură și grafică. Sunt 30 de volume magnifice, mândria oricărui mare colecționar… Și azi, în secolul bosonului Higgs, ai multe de învățat din marea operă a secolului XVIII, dar și mai multe care nu mai reprezintă decât studiu istoric. Ceea ce nu înseamnă puțin, dar definițiile enciclopedice nu mai sunt adevărurile de netăgăduit de odinioară.

ENC_1-NA5_600px

Prima pagină a întâiui volum al marii enciclopedii Diderot

Cultura și știința au o dinamică, nu obligatoriu în sensul cel mai fericit; lecția este însă uitată de prea numeroase ori – și e trist să vezi persoane cu studii vaste cum refuză apelul la corelare, și în extrem char la logică. Și, de fapt, corelând o informație a trecutului cu o idee a noului nu renegi nimic, ci dimpotrivă, dai un sens în plus stimatului trecut – sensul viitorului. Altfel, citând absurd, în loc să folosești înțelepciunea cea veche pe care atât o venerezi, nu faci decât să o pui în situația de a fi negată, respinsă de prezent… îngropată într-un final nedemn pentru ea.

Să nu se creadă cumva că susțin ideile celor cu intelectul prea leneș pentru a studia – conform cărora cartea nu folosește la nimic, ba chiar pervertește instinctele spirituale sau sufletești pe care noi le-am avea și nu trebuie decât să le descoperim pentru a ne atinge nivelul superior… Da, există în istorie aleși, câțiva, a căror cunoștere este dincolo de înțelegere; dar atât. Unul dintre marii inspitați ai omenirii din toate timpurile, Ludwig van Beethoven, divulga compoziția geniului ca fiind 95% transpirație și 5% inspirație. Și era Beethoven, fără doar și poate unul dintre cei 12 apostoli ai creației! Cam la fel au spus Einstein sau Edison…

Iar speculațiile istețe ale unora, micile înflorituri spontane mai mult frivole decât inteligente nu fac parte din etapele unei Căutări, ci cel mult al unei pauze. ori nu prea am auzit de vreun drum pe care să-l parcurgi numai cu pauze. Decât în vis sau în imaginație.

Am scris această notă gândindu-mă la unii prieteni.

 

23 iunie 2013

 

Este foarte interesant să abordezi în aceeași zi, în calitate de jurnalist sau realizator TV, două domenii diferite ale spiritualității tradiționale așa cum sunt șamanismul siberian și Kabbalah. Inițial totul pare diferit – de la momentul și motivul apariției, la abordări și concepții, dar și la lucrul cu divinul. Iar la finalul unui asemenea periplu al întrebărilor, după unele reproșuri și felicitări pe mi le-am adresat cu prilejul autoanalizei, mi-am dat seama de două aspecte – unu, că drumul cunoașterii nu e niciodată sub puterea timpului, ci a abordării, a intenției; de fapt, în cunoaștere nu e niciodată prea târziu, dacă ai găsit abordarea corectă, dar s-ar putea să nu conteze nimic din bagajul ce-l ai în spate dacă sentimentul cu care ai urcat acel drum te-a făcut să te rătăcești în ceața pseudo-cunoșterii. Șamanismul originar, cum este cel siberian, buryat, nu este ceva perimat, ceva din trecutul a peste zece mii de ani de tradiție; cei ce ajung la grade superioare ale evoluției șamanice sunt receptacule ale suferinței și trăirilor a sute de mii, poate milioane de oameni – și nu numai dintre cei aflători în viață. Ei sunt deja ajutoare ale divinului ce face ordine în unuvers. Cel ce se apropie de șamanul adevărat o va face cu respectul, admirația dar și cu teama pe care o simți când stai pe malul unui fluviu sau te apropii de marginea unei superbe și gigantice prăpastii.

Hugo 1

Victor Hugo, la 27 de ani. Anul următor avea să fie ales senator. Litografie de Achille Deveria (1829)

De fapt, Kabbalah îți spune că ”punctul din inimă” ce trebuie să-l descoperi este un fel de apropiere de marele moment. Sau de marele drum. Sau de marele 0 inițial. Sau de Dumnezeu. Dar kabbala – ”a primi” – depinde de ceea ce se află în olinda spiritului tău vizavi de studii, de intenția manifestată – darul Divinului se va revela față de cum, cu ce gânduri și mai ales condus de ce sentimente te-ai apropiat de zidul plângerii. Acum peste zece mii de ani Stâpânul Cerului a creat prima linie de sânge vrednică și a dat primului șaman cunoașterea spiritelelor dintotdeauna – adică din afara timpului, spațiului, evoluției. Acum alte mii de ani, alte linii de sânge au devenit vrednice, au înțeles că există o dorință de a dărui, trebuie doar să o accepți cu adevărat. Pășind pe calea splendorii, există șansa de a ajunge la (coroana de) lumină. De fapt, la ceea ce nu poate fi Numit. La acel 0 inițial. La Dumnezeu. Ce este Ierusalimul, a fost întrebat Saladin, unul dintre cuceritorii orașului fundamental – ”Totul și Nimic”. Așa este și Ierusalimul Cunoașterii.

Hugo nep

Septuagenarul Victor Hugo cu nepoții

Culmea este că, la sfârșitul unei asemenea zile, m-am întrebat din nou ce am uitat eu în secolul XIX, m-am gândit la Victor Hugo, care este cam eronat citat ”Religia este umbra universului ce se sprijina pe inteligența umană” când el spune, de fapt, ”La religion n’est autre chose que l’ombre portée de l’univers sur l’intelligence humaine”. Ceea e mi se pare altceva…. Dar, în ”Philosophie prose„  Hugo, geniu reprezentativ pentru umanul din toate secolele dar și pentru cel mai uman dintre toate secolele, își expune, în opinia mea, adevărata convingere spirituală – “Toutes les religions sont fausses par la surface qui est le dogme, et vraies par le fond qui est Dieu”. Ce sunt deci șamanismul, Kabbalah, Creștinismul, Islamul, Iudaismul etc. fără sentiment pur? Falsuri, forme fără fond. Pentru că, orice credință ai avea, adopta, cerceta, încerca – Dumnezeu e sentimentul pur.

 

17 iunie 2013

 

Ediția ”Princeps”…

Schite_usoare-I_L_Caragiale-Alcalay_CO_19085-1024x768

Puțin cunoscutul ”Princeps” al lui Caragiale – unde a apărut… cunoscuta ”Un pedagog de școală nouă”

Într-un cotlon uitat al bibliotecii ar putea fi abandonată trecutului o carte. Veche, uzată, poate cu coperțile rupte și, cu siguranță, cu paginile îngălbenite. Între timp au apărut alte ediții, poate completate și mult mai arătoase. Cartea veche nu rămâne în bibliotecă decât ca dilemă – să scap de ea, sau să o depozitez undeva, mai în spate? Ediția nouă este, fără dubiu, o necesitate și un lucru/eveniment binevenit – și asta din multe motive. Ediția Princeps poartă însă o parte din sufletul autorului; este cea pe care el, creatorul, a așteptat cu înfrigurare să apară, pentru care s-a dus în tipar de nenumărate ori să-i dicteze culegătorului, să corecteze șpalturile, să vadă paginarea și să corecteze alături de zețari, să respire deci plumbul tiparului de odinioară… Cine a scris pe vremea tiparnițelor vechi, ante-computer, își aduce aminte de acel sentiment unic la vederea paginii de fier și plumb (al ramei de fier plină cu litere de plumb) care pleca spre cuptorul pentru calandru, pentru tiparul plan sau pentru rotativă… Apoi, înfrigurarea așteptarii ieșirii primelor probe, apoi BT-ul, bunul de tipar…

Ion

Prima ediție a marelui roman ”Ion” – simplu, cu timiditatea începutului

Am redat pe foarte scurt și parțial ceea ce trăiai odată – și ce au simțit scriitorii, pe vremea când lumea scrisului nu era măsurată în repetabilii biți… Dar ”Princepsul” însemna, pentru sufletul și mintea creatorului, veghea încordată până la primul fascicol. apoi exemplarul nelegat, coperta – și, în fine, primul exemplar finalizat, pe care mulți obișnuiau să-l păstreze, cu semnăturile celor ce participaseră la realizare – tipografi, corectori, machetatori etc. Un ritual… Urma o așteptare și mai cumplită – reacția publicului, a criticii, a colegilor de breaslă, a rivalilor și a prietenilor, a familiei… Săptămâni și luni, această ediție princeps s-a aflat în mintea și în rugăciunile autorului, ca o biblie scrisă de un alt (fiu al Lui) El, creatorul. A trăit pentru ea, a fost rănit pentru ea – a murit și a renăscut de câte ori pentru prima dintre ediții?… De fapt, doar pntru prima dintre ediții. De aceea și spun – fiecare exemplar din prima ediție poartă o parte din sufletul autorului. Greșesc oare – se poate împărți sufletul? Creatorii sunt altfel decât celelalte… creații – și tema comportă o altă dizertație. Ediții ulterioare antume – ”completate”, ”adăugite”, chiar și cele ”definitive”, cele ”îngrijite de autor” – au poate plusuri intelectuale, dar nimic nu se compară cu sufletul și trăirile ”princepsului”. Probabil nu v-ați dat sema că în bibliotecă aveți o parte a sufletului lui Nichita și Sadoveanu, lui Cezar Petrescu, lui Adrian Păunescu sau Arghezi – sau, de ce nu, a lui Rebreanu ori Camil Petrescu. De aceea marele păcat este să depozitezi, să arunci într-un colț al uitării acea părticică de suflet al creatorului; ori o așezi la vedere și o privești zilnic – te va inspira, dacă în ai chemare – sau vinde-o, indiferent de preț, cuiva care o va cinsti cum trebuie. Apropo de vânzare, ca și colecționar al unor asemenea ”obiecte cu suflet”, mă doare să văd cum asemenea creații cu simțire sunt aruncate în sacii murdari ai samsarilor semidocți, care cumpără cărți la metru, apoi le țin în condiții mizere și le degradează – mai ales fizic, dar eu parcă simt cum cartea plânge…

 

9 iunie 2013

 

Ceas

Neobositul meu ceas din secolul XIX (Cylindre, Franța, 1870-1880)

Cât timp a trecut… Remarca omului modern. Și dacă timpul curge doar aparent? Dacă, în plan transcendent, nu există trecut, prezent și viitor – și totuși există timp? Cum știm asta? ”Simplu” – prin credință. Cineva spunea că trecutul nu rămâne niciodată în urmă. Să însemne oare același adevăr? De fapt, adevărul nu poate fi decât unul ă și acela este la capătul călătoriei – care este, de fapt, începutul tuturor. Punctul Zero. Logosul. Acolo unde totul este transcendent – timpul, spațiul, gândul, sufletul… Călătoria noastră se termină acolo unde și când începe – și ne mai întrebâm de destin? Iluzie sau ”Lacul amintirilor”? Ultima profeție, Islamul, încearcă să răspundă la cele trei mari întrebări legate de OM – Cine suntem? De unde venim? Încotro ne ducem? Întrebarea mea este – cum de am uitat, uităm și vom uita… totul?

 

5 mai 2013

 

DSC5640

Capela vechiului spital de ortopedie “Principele Nicolae” din Azuga

Încerc să particip la slujba de Înviere cu adevărat – nu să fiu prezent doar formal, sau așa-zis sufletește – rugându-mă pentru mine și ai mei – ci chiar să ”văd”, în fiecare an, Minunea Învierii. Să iau lumină, în sensul credinței și înțelepciunii, al unui salt al înțelegerii. În decursul anilor am fost dezamăgit de (desfășurarea slujbei la) multe biserici din București; pe undeva, e firesc – un oraș cu populație pestriță, cu mulți țigani – care, așa cum mare parte dintre ei nu se integrează în general, nu se abțin nici la biserică – dar și cu destui golani majoritari, tembelizați de ”modelele” TV. În orașele mici, cum este și Azuga, locuitorii sunt mai bine educați, au mai mult bun simț – dar, din păcate, preoții sunt de slabă calitate. Anul acesta, la sugestia unui prieten (Cornel Militaru, căruia îi mulțumesc!) am încercat o experiență nouă – am luat lumină de la Capela vechiului spital (de ortopedie și traumatologie, înființat în 1914 de Carol I și dat în folosință în 1925) ”Principele Nicolae”  din Azuga. Un loc al vindecării, dar și al suferinței. Lume destul de puțină, printre care și pacienți ai spitalului, în halatele lor ponosite, oameni care au nevoie de rugăciune… Bisericuța nu are clopot, nu se bate nici toaca. Pur și simplu preotul, ajutat de diacon, slujește, glasurile celor ce cântă se cufundă plăcut în pădurea înconjurătoare, alături de curgerea Prahovei – simplu, firesc, curat, ceva cu care să pleci acasă… Un cuvânt de laudă și pentru tânărul preot Mugurel Moraru, cel care slujește cu har la capela spitalului, cel care a și avut meritul de a finaliza, în 2006, capela. Mai mult, prin strădania lui s-a înființat și o bibliotecă a spitalului, cu peste 2000 de volume. Istoria bisericii e și mai ciudată –  micuța clădire a fost Morga acestei zone. Un loc al morții. Mihai Sârbu, cel ce a condus 25 de ani Salvamontul din Sinaia, îmi spunea că aici a adus primul lui ”client”, în 1958. Astăzi este un lăcaș sfințit. Un loc al vieții. Și cred că, pentru mine, minunea Învierii din acest an a fost să mă rog într-un loc al morții devenit un templu al vieții.

alu-azuga-vedere-generala

Azuga antebelică, primul orșsel industrial la intrarea din Ardeal în Muntenia

 

$T2eC16Z,!zQE9s3stvYYBQfpjQ,8Cg~~60_3

Corpus Christi – statueta flamandă din bronz, secol XVIII – XIX, colecție privată

Reciteam câteva rânduri din ”Învierea”, de Leon Tolstoi: ”Credinţe-s multe, dar duhul este numai unul singur. Şi în tine, şi în mine, şi în el. Aşadar, mai bine să creadă fiecare în duhul care-i în el şi aşa o sâ fie uniţi cu toţii. Fiecare sâ creadă în sine, şi toţi vor fi ca unul singur. Batrînul vorbea tare, rotindu-şi privirea înjur, vrind pesemne sâ-l audâ cît mai mulţi. – De multa vreme propovăduieşti credinţa asta? întrebă Nehliudov. – Eu? De multa vreme. De douăzeci şi trei de ani mâ prigonesc. – Cum aşa, te prigonesc? – Cum l-au prigonit şi pe Christos. Mă poarta pe la judecata, pe la popi, pe la cărturari, pe la farisei; m-au închis şi în casa de nebuni, dar n-au ce-mi face, pentru câ-s slobod. „Cum te cheamă?” ma întreabă ei. îşi închipuie ca mi-am luat vreun nume. Eu însâ n-am nici un nume. M-am lepădat de toate alea: n-am nici nume, n-am nici casă, n-am nici patrie, n-am nimic. Sînt numai eu însumi. Cum ma cheamă? Om. Cîţi ani am? Nu i-am numărat şi nici n-am cum sâ-i numâr, pentru ca întotdeauna am fost şi voi fi întotdeauna. „Cine ţi-e tata, zic ei, cine ţi-e mama?” „N-am, zic eu, nici tată, nici mama, afara de Dumnezeu şi de pâmînt. Dumnezeu mi-i tata, pâmîntul mi-e mamă.” „Dar pe ţar îl recunoşti?” „De ce sâ nu-l recunosc? El e ţar pentru el şi eu mi-s ţar pentru mine.” „Nu-i chip de vorbit cu tine, zic ei, curată pierdere de vreme.” „Nici nu v-am rugat sa vorbiţi cu mine”, zic eu. Şi uite aşa mă tot chinuiesc.Hristos a Înviat!

 

4 mai 2013

 

Sincronicitate… azi am plecat să cumpăr vin și am venit cu filosofia lui Conta. Chiar așa s-a întâmplat, pe drumul spre cramă, un anticar m-a oprit și mi-a oferit o ediție rară Vasile Conta – ”Opere filosofice” 1922, practic prima încercare de reunire, într-o ordine cronologică, a creațiilor interesantului filosof român.

”Teoria Fatalistă” a lui Conta ar contraria multă lume astăzi. Ea își propune, nici mai mult nici mai puțin, să demonstreze că ”toate fenomenele din lume, fie ele fizice, morale sau intelectuale, sunt regulate după legi fixe și naturale; că, prin urmare, nu există nimic din tot aceeace s-a numit voință liberă omenească sau dumnezeiască, nici din aceeace s-a numit întâmplare; și că în lume nu există decât Materie care se mișcă și se metamorfozează până la infinit în spațiu și în timp, ascultând în toate mișcările și metamorfozele sale legi fatale.” Închizând citatul, precizez că am păstrat exprimarea originală.

Afirmam că Vasile Conta e un filosof interesant; ideile acestui nemțean sunt tot atât de dramatice (cel puțin uneori) ca și propria viață. Născut într-un sat de lângă Piatra Neamț (Ghindăoani), în 1845 (după alte surse în 1846), obține o bursă la Institutul Superior de Comerț din Anvers, urmează și cursurile de drept la Universitatea din Bruxelles, în 1871 obține diploma în Comerț, peste numai doi ani pe cea de doctor în Drept la prestigioasele instituții europene susmenționate. La doar 28 de ani, tânărul genial câștigă concursul pentru catedra de drept a Universității din Iași. După doar șase ani este ales deputat de Iași, pentru ca în anul următor să fie numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1880) în Guvernul I.C. Brătianu. Moare în 1882, la nici 37 de ani, răpus de tuberculoza de care suferea din tinerețe.

Encyclopedie Francaise,1822

Superba lucrare ”Esprit de Encyclopedie”,1822 – editie în 15 volume, în acest monent de vânzare în România

Opera filosofică a fost scrisă (publicată) în perioada 1875 – 1880, și se axează pe teoriile sale (în mare parte) inedite – ”Teoria Fatalismului”, ”Teoria Ondulațiunii Universale” și ”Originea Speciilor”. Postum, apar două lucrări foarte interesante – ”Bazele Metafizicei” și ”Întâiele Principii cari alcătuiesc lumea”.

Fatalitate, studiul sufletului, Materia – Dumnezeu, ce trebuie să fi gândit acest tânăr conștient de geniul său – dar  și de condamnarea sa la o moarte timpurie?!… Eminescu, Byron, Baudelaire, Poe, Heine, Puskin – sorți similare, lumânări ce au a ars înalt și atât de repede în acel secol 19, al descoperirii geniului uman…

Am trecut în revistă, pe (extrem de) scurt, viața și opera lui Vasile Conta, fiindcă vreau să mă opresc, în zilele viitoare, la subiectul început ieri – Timpul. Iar Timpul, ca și idee sau principiu, este privit determinist, indiferent că e vorba de știință sau de spiritualitate. Determinist, în sensul că Timpul e cel ce determină. Ei bine, pentru Conta, Timpul este determinat. Teoria lui Ondulatorie merge, din punct de vedere al aportului filosofic, mai departe decât teoria String. Cel puțin asta e părerea mea… acum. Mâine, ar putea să mi se pară altfel, interpretând ”Teoria Ondulațiunii Universale” .

”Filosofia nu e nimic altceva decât mărgelele unor descoperiri atomice din univers, pe care de veacuri le trecem pe firul infinit al timpului.” Vasile Conta

 

3 mai 2013

 

Şi totuşi ne amintim…  ceva.

brunn-de-buzunar

”Brunn”, unul dintre primele ceasuri de buzunar fabricate în lume (1750 -1755), se pare că si a ramas unicul din lume din această serie extrem de mică. Ceasul este din argint (capacele), mecanismul ”cylindre” este încă funcțional, și se află în posesia unui colecționar român.

În emisiunea ”Sufletul de aici şi mintea de dincolo”, avându-i ca invitaţi pe marii oameni de ştiinţă D.C. Dulcan şi George Litarczek ajungeam la concluzia că  ajungem dincolo fără sentimente, cu informaţie pură – de fapt, această purificare ar fi sensul judecăţii de apoi. Cumva , este o reiterare a gândirii sfântului Augustin, care vorbește de cele două daruri distincte, primite de om, la naștere – sufletul și harul. Sufletul, spune sfântul, ca Parte Dumnezeiască, nu poate fi afectat, indiferent de viața pe care ai dus-o. Harul, în schimb, e cel care poate fi pierdut în cazul unei vieți netrebnice. Părerea sfântului… Samsara, ciclul reîncarnărilor/revenirilor, şi-ar putea pierde din sens… şi totuşi… Cei preocupați de chestiuni ce țin de spirit, care trec de clipa prezentului, se simt cumva legaţi de anumite perioade ale trecutului. Sunt oameni care spun ”parcă nu e locul meu aici, parcă aparţin altui timp” – Și nu sunt figuri de stil, simple metafore, unii chiar simt cu adevărat acestă senzație. O explicaţie ar putea fi acea treabă neterminată într-o altă viaţă – ceva ca un fel de chin, de neîmplinire care te urmăreşte peste timp şi peste vieţi, peste noile identităţi. O altă explicaţie ar sentimentele… Iar un argument ar fi primordialitatea sentimentelor în faţa gândurilor. Sentimentele par a fi rezultatul trăirilor intime, necunoscute – pe care noi le numim sufleteşti. Aici s-ar putea să fie o problemă, fiincă mai curând cred că e vorba de ”activitatea” harului, nu a sufletului. Mulți au avut senzația, în momente de extaz, că anumite sentimente speciale parcă ”te umplu de har” – de fapt, s-ar putea ca sentimentele, lucrăări ale harului, îl fac pe acesta să crescă… sau să dispară! Ideea mea este că harul se transmite, cumva, odată cu trecerea sufletului în altă viață – și odată cu el un bagaj de sentimente. Un fel de memorie criptată, idescifrabilă pentru minte, pentru gândire, dar compatibilă la nivel sentimental. La trecere, noi ne pierdem memoria, gândurile, dar poate că păstrăm această memorie sentimentală, atașată sufletului – harul. Sufletul pereche, s-ar putea să fie însoțit de un har pereche? Mă gândesc la cazul meu, la atașamentul pentru secolul 19 – oare ce sentimente puternice am ars ăn acel secol? Poate sufletul (meu) pereche? Oare acolo, undeva, cândva, pe cine am iubit?… O analogie cu geometria, știința tuturor tainelor materiei, ar fi că triunghiul este cea mai echilibrată, stabilă, chiar indestructibilă formă de existență geometrică. În plan non-material, omul este reprezentat de un triunghi: suflet-har-intelect. Nu trag încă o concluzie, e doar un sentiment și un început de gând… de parcă mi-aș aminti ceva…

 

2 mai 2013

 

Zéphirin Rémy Camélinat (1840 - 1932)Am publicat ieri singura monedă, ”5 Francs”, emisă de Comuna din Paris. Ei bine, supranumele monedei, ”Camelinat” se leagă de un destin de poveste – cel al lui Zéphirin Rémy Camélinat.

Născut în 1840, într-o familie modestă, sosește la Paris la vârsta de 17 ani și se angajează ca muncitor la un atelier de prelucrarea metalelor, specializându-se în lucrări în cupru și bronz. E interesat de mișcarea sindicală și, în scurt timp, ajunge unul dintre fruntașii ramurii prelucrării metalelor. Semnează, alături de celebrul Pierre-Joseph Proudhon (filozof, sociolog, jurnalist) Manifestul celor 60 – prin care se denunță falsa ”egalitate” în politică și se cere aprobarea candidaturii unui reprezentatnt al proletariatului.  În paranteză fie spus, Pierre-Joseph Proudhon, cel care avea să-l influențeze și pe Camelinat, dar și pe alți tineri ai acelei perioade, este considerat primul anarhist declarat. Este și autorul celebrei și paradoxalei maxime « La propriété, c’est le vol » – proprietatea este furt… Camélinat este fondatorul unei dintre primele organizații internaționale socialiste – Asociația Internațională a Lucrătorilor (1864), considerată azi drept Prima Internațională (Socialistă).

După dezastrul de la Sedan Camélinat este mobilizat în armată (1870) și se alătură apoi Comunei din Paris. Este numit de comunarzi director al Monetăriei, prilej cu care emite singura monedă – ”5 Francs” – în doar 256 410 exemplare (la ora actuală se mai află în colecții cca. 75.000 exemplare). Reușește să fugă la Londra imediat după căderea Comunei, este condamnat, în contumacie, la deportare, apoi, în 1879 este grațiat. Revine în patrie în 1880, contribuie decisiv la refacerea socialismului francez, iar în 1885 este ales deputat. Creează secțiunea franceză a Internaționalei Muncii (fondată de Fr. Engels), al cărei trezorier va fi mulți ani; celebrul cotidian L’Humanité, înființat de Jean Jaurès, devine organul de presă al acestei nou create organizații.

Medalie omagială din bronz, realizată în 1972În 1920, un grup de socialiști francezi înființează Partidul Comunist Francez, iar cel mai greu cuvânt în această lucrare îl are chiar trezorierul socialiștilor – Zéphyrin Camélinat. Mai mult, în 1921, el transferă și acțiunile ziarului L’Humanité în proprietatea comuniștilor francezi. Personaj de o cinste proverbială, este extrem de bine văzut chiar și de conducerea radicală a noului stat sovietic.

În 1924, la vârsta de 84 de ani, fostul ucenic de la atelierul de bronz, supravițuitor al Asediului și al Comunei din Paris, are onoarea de a fi primul candidat al comuniștilor la Președinția Republicii Franceze – obținând un rezultat onorabil.

Moare în 1932, la vârsta de 92 de ani, după o viață de poveste… Între el și moneda pe care a creat-o, ”5 Francs Camélinat”, a existat o soartă oarecum comună – moneda fiind în circulație cam  tot atât timp… ca și creatorul ei, fiind scoasă retrasă total în 1928.

Destine din fabulosul secol XIX, un timp pe care îl citim, îl ascultăm și îl admirăm prin (aproape) întreaga artă clasică… dar nu-l cunoaștem….

 

1 mai 2013

 

Una dintre zilele în care nu mă uit la știri este 1 Mai. Pentru că retina mea va fi torpilată cu reportaje despre PPP (penibilul-primar-pește) Mazăre, știri despre micii și berea zeroului de la sectorul 5, imagini cu tot felul de cretinoizi în extaz după ”petrecerile” de la Vama Veche, de fapt beții cumplite petrecute într-o totală promiscuitate, ba chiar și ”terapii” cu droguri în grup… Se mai spune și câte ceva despre Paști, insultând noțiunea ”tradiții românești” – prezentată ca o ghiftuială cu carne (de la Metro) și alcool tare.  Ca să nu mai spun că atmosfera de sărbătoare – fie ea muncitorească, fie ea pascală, are în centru țigăniile maneliștilor, făcăturile popularilor moderni sau, în cazul bețivo-drogaților de pe Litoral hărmălaia hard-house… Dar, oricum, cine mai înțege ceva după cele câteva zile de tâmpeală generală dintre 1 Mai și Paști?!

Afiș din timpul Comunei din ParisIstoria acestei zile de sărbătoare internațională e cunoscută, într-un anume fel… Internaționala Socialistă din 1889 a hotărât data manifestării în onoarea lucrătorilor americani care, în 1872, au demonstrat, în număr de peste 100.000, pe străzile din New York, dar mai ales a victimelor manifestației similare din 1886 de la Chicago. Dar originea, imboldul mișcărilor pentru drepturi sociale și profesionale a fost alt gest eroic, plasat tot în jurul datei de 1 mai. Este vorba de prima revoluție ce a adus la putere un guvern (o conducere) de tip popular – comunist, anume Comuna din Paris. Contextul era complex, atât istoric cât și social, dar atitudinea radicală a populației  s-a datorat, în mare măsură, nemulțumirii față de ceea urmase idealurilor marii revoluții europene de la 1848. Atât asediul Parisului, cât și Comuna din Paris au fost adevărate manifestări ale eroismului și dornței de libertate. Nu sunt cuvinte mari…

964px-Barricade_Paris_1871_by_Pierre-Ambrose_Richebourg

O extraordinară mărturie fotografică, realizată cu mijloacele vremii, surprind oamenii în mișcare – dar majoritatea vor deveni, în scurt timp, umbre…

De la mari artiști ai Franței, bunăoară bătrânul academician Victor Hugo, la eroi ai libertății europene, precum nobilul polonez Jaroslav Dombrovski, aveau să particpe alături de comunarzi la prima revoluție de tip comunist. Generalul Dombrovski, cel care a condus Garda Națională, avea să și moară eroic în ultimele zile ale Comunei, alături alți peste 50.000 de parizieni. Desfășurată între 18 martie și 28 mai 1871, Comuna din Paris este, cred eu, cea care a dat curaj luptei claselor asuprite. Termenul nu e greșit sau șablonard, e purul adevăr…

Louise_Michel2

Louise Michel – ”Fecioara roșie” a baricadelor. Profesoară, scriitoare, a participat în primele rânduri ale luptelor de stradă. Deportată în Noua Caledonie, se întoarce după 10 ani și susține mișcările anarhiste și feministe. A fost prima care a arborat drapelul negru, al anarhismului, pe baricadele Comunei – ”Puterea este blestemată, de aceea sunt anarhistă”. Considerată un pericol pentru stat, a fost urmărită până la moarte de serviciile secrete…

De fapt, Comuna din Paris, iar, ulterior, curentul socialist – comunist, aveau să încetinească transformarea capitalismului productiv, la care au achiesat, în 1848, atâtea minți luminate, în capitalismul speculativ, având capitalul (banul) ca scop, nu ca mijloc, fapt care avea să se întâmple abia în secolul XX. Rezultatul – două războaie mondiale, două crize financiar – economice majore, folosirea bombei atomice, holocaustul, terorismul…

Iată un fragment scris în 1850 de Marx, în ”Manifestul Partidului Comunist”. El descris ceea ce începuse să se întâmple atunci, în prima jumătate a secolului XIX – dar parcă ar descrie ceea ce se va întâmpla peste cca 50 de ani în Europa… și se întâmplă acum, chiar cu noi. Înlocuiți ”Burghezia” cu ”Capitalismul” și retrăiți… prezentul:

”Burghezia (Capitalismul n.n.) a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de „superiorul său firesc“ şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peşin“. Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi în locul nenumăratelor libertăţi dobîndite şi chezăşuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală.

Julien victor giraud okBurghezia (Capitalismul n.n.) a smuls vălul duios-sentimental ce acoperea relaţiile familiale şi le-a redus la o simplă relaţie bănească.”

Karl Marx – ”Manifestul Partidului Comunist” (1847 – 1848)

Revoluțiile și marile mișcări populare franceze – 1789, 1830, 1848, 1871- fac cinste acestei națuini speciale; idealurile lor s-au transformat în opere ale artei, iar oameni simpli – în modele de eroi. Fiecare pământ are, fără îndoială, misterele lui. Cred că marele mister al pământului Franței este chiar inimitabilul spirit francez.

(Foto stânga: Pictorul Victor Julien Giraud, 1840 – 1871, este unul dintre eroii Franței, fiind ucis în iarna lui 1871, în timpul Asediului Parisului, care a precedat Comuna. Tabloul este în România, fiind în acest moment de vânzare)

 5 franci mare

Singura moneda a Comunei – 5 Francs. Initial au fost emise cca 250.000 bucăți, dar astăzi nu se mai găsesc decât cca 75.000 exemplare. În mijloc este Hercule, iar în dreapta și stânga stau Libertatea (cu boneta frigiană a Revoluției Franceze) și Egalitatea, cu balanța. Poartă semnătura lui (Augustin) Dupré, gravorul Primei Republici, cel care a realizat modelul original în 1795. În detaliu apare elementul care difernțiază moneda lui Camélinat de cea inițială – un mic trident.

 

30 aprilie 2013

 

Pictura nu e doar o artă a decorului, cum nici muzica nu e numai ambient. Scriam ieri despre primul meu tablou (vândut), o copie după Extazul Mariei Magdalena –  creație a genialului Caravaggio. De fapt,  nici nu se știe cu exactitate dacă originalul extraordinarei opere mai există; prin lume circulă peste zece copii, una mai bine realizată decât cealaltă, despre toate proprietarii având garanții că ar fi ”cea adevărată”. Totuși, în ultimul deceniu, mai mulți specialiști par a fi de acord că originalul s-ar afla într-o colecție particulară romană…

Caravaggio - Extazul Mariei Magdalena, 1606 (colecție privată)Legenda Extazului Magdalenei era cunoscută cercurilor spirituale ale acelor timpuri, ea istorisind că după Înălțarea Domnului, Magdalena a părăsit Iudeea și s-a stabilit în sudul Franței, trăind într-o schimnicie autoimpusă. Extazul său se manifesta foarte des, fiind interpretat ca o legătură cu Domnul. Mai mult, Magdalena era numită, în aceleași cercuri spirituale, ucenicul-apostol-femeie, idee eretică după canoane. Dar,  extravagantul și impetuosul baroc, ce conducea lumea lui Caravaggio, nu se rezuma la artă – ci dădea avânt și fantezie întreg spiritului (culturii) vremii…

Caravaggio a terminat de pictat acest tablou în 1606, într-o perioadă în care trebuia să se ascundă… pentru a scăpa de o acuzație de omucidere. Poate că fantastica operă avea să fie biletul său de recomandare către rai, fiindcă marele artist a mai trăit doar patru ani, murind la nici 39 de ani, după o viață pe care am avea toate motivele să o considerăm dementă. De fapt, el părăsește lumea noastră după o călătorie prin care ni se demonstrează că marile destine nu țin de logică, de merite, de calitățile perceptibile (convenționale, cărora noi le atribuim valori și importanță)… Și asta pentru că, probabil, de acolo, de sus, de la acel nivel, totul se vede altfel… Iar unora le este dat să perceapă, să înțeleagă, poate – cum este și Magdalena în Extazul lui Michelangelo Merisi (da Caravaggio).

Spuneam la început că pictura nu e doar decor. Cine are ochi, ei bine – să vadă, așa cum merită, Opera lui Caravaggio, un om al Destinului.

 

29 aprilie 2013

 

Wlilliam A. Bouguereau: Reverie sur le seuil, 1893 (colecție privată)Intrând pe pagina celebrei case de licitații Christie’s am descoperit o pictură superbă, a unui autor de care auzisem vag – William-Adolphe Bouguereau. Exponent al unui stil realist de pictură, teme mitologice… și cam atât. Precizez că pictura și istoria sa au fost și sunt pentru mine o pasiune, o vreme am și pictat, fiind chiar membru al Asociației Artiștilor Plastici Amatori – ba chiar am și expus și, culmea, am și vândut un tablou cu colosala sumă de 600 lei, bani nu glumă pe vremea lui Ceaușescu. Pictura secolului XIX a fost cea care m-a îndemnat să pictez, forța lui Delacroix, spiritul lui Degas dar și farmecul impresionismului m-au făcut să cred că e posibil să pictez, să fiu pictor… Mi-am luat și un pseudonim ciudat, la fel ca și stilul meu de a picta, Mario Cadavrosi – o anagramare a unuia dintre personajele mele preferate, Mario Cavaradossi din Tosca lui Puccini, și o apropiere de ideile întunecate ale picturilor mele… În fine, asta se întâmpla în studenție, în anii 80, când mâncam (sau, mai bine zis beam) viețile tumultoase ale marilor artiști ziua și noaptea, îmi neglijam facultatea ca să citesc, să studiez, să pictez și să încerc să duc o viață dementă ca în Cartierul Latin al sfârșitului de secol XIX, ori ca a ”Demonilor” lui Dostoievski, sau a nobililor altruiști ai marelui om de la Iasnaia Poliana. Până la urmă am ajuns chiar mai rău, în sensul că am dat peste vieți și mai teribile, precum a lui Caravaggio – care a și devenit (și a rămas) pictorul meu preferat.  O studenție frumoasă, neserioasă din punct de vedere al notelor, dar câte am aflat și am învățat…

Ei bine, revenind la pictorul de la care am început această notă, mare mi-a fost mirarea să văd nu numai cât de frumos și de realist, de simțitor picta – dar și cu cât se vinde o pictură de-a sa… cca. 1.000.000 GBP!!! Intru pe net și găsesc o explicație deșteaptă pe Wiki, pe care o redau parțial: ”În timpul său, Bouguereau a fost considerat a fi unul dintre cei mai mari pictori ai lumii. Conform afirmațiilor lui Fred Ross, președinte al Art Renewal Center, în 1900, contemporanii pictorului, Edgar Degas și Claude Monet l-ar fi menționat pe Bouguereau ca fiind cel mai probabil pictor francez ce va fi menționat în anul 2000 ca fiind “cel mai mare pictor francez al secolului al 19-lea”. Considerând modul ironic cunoscut al lui Degas de a face referiri publice la alți pictori, la care se poate adăuga tendința estetică clar orietată spre inovarea “definitivă” a picturii promovată constant de cei doi impresioniști, remarca a fost foarte probabil ironică. Indiferent de ceea ce Degas și Monet au intenționat a spune, realitatea este că opera lui William-Adolphe Bouguereau are un puternic moment de revitalizare și reconsiderare.”

Și atenție acum: ”Deși s-a bucurat de un renume remarcabil în cea mai mare parte a vieții sale, picturile sale vânzându-se la prețuri ridicate (în special colecționarilor americani), în secolul 20, și în special după 1920, Bouguereau a intrat într-o uitare atât de profundă încât numele său nu a fost nici măcar menționat în enciclopedii pentru decade întregi. Unii critici de artă au încercat să menționeze opoziția sa declarată la curentele, care generic pot fi numite isme (fauvism, impresionism, expresionism, pointilism, etc.) ca fiind sursa “uitării deliberate” a pictorului pentru câteva decenii. Este mult mai probabil că răspunsul se găsește în schimbările profunde sociale, istorice, culturale, tehnologice și științifice nu numai ale Europei, dar și ale celorlalte continente, combinate cu două războaie mondiale, care au făcut ca gustul și sensibilitatea să varieze atât de mult între 1920 și 1960 încât să producă astfel de mutații estetice. Se poate remarca cum și alte personalități marcante artistice (vedeți cazul couturierului francez Paul Poiret, spre exemplificare) au suferit “uitări” și “redescoperiri” similare. Astăzi o bună parte a picturilor sale împodobesc galeriile a aproape o sută de muzee de artă din întreaga lume.”

Cât de ciudată este valoarea pe care umanitatea o acordă – sau o ia! – creatorilor…

Pornind de la acest exemplu, mă gândesc la divinitățile ce altădată li se aduceau jertfe, dar mai ales miliarde de rugi – ce au creat, probabil, un egregor teribil… sau măcar au lăsat o mare amprentă pe memoria akashă, pe Noosferă sau oricum ați numi evoluția spiritului umanității în timp… Apoi au fost uitate… la fel ca și pânzele marelui pictor. Oare vor avea aceeași soartă – ca într-o spirală pe o axă (necunoscută încă) în jurul căreia se învârte timpul?

Se spune că noi dăm valoare lucrurilor, fenomenelor, ba chiar noi am fi transformat necunoscutul, neînțelesul, în divin(itați). Bun, și nouă cine ne dă valoare? Nu cumva totul e imaginație? Mai ales valoarea?…

Un răspuns poate fi tabloul în cauză ”Reverie Sur le Seuil” (Reverie pe prag) – cum a putut așa ceva să nu mai aibă la un moment dat valoare?! Cum a putut fi șters din cărți un asemenea artist, un geniu?! Ei, uite că s-a putut… Atena, Apollo, Ishtar, Osiris, Diana, Hekate… oare pe când la un Christie’s al credinței?

 

Jules Cyrille Cave - Jeune fille aux fleurs, 1897 (colecție privată)28 aprilie 2013

 

De ceva timp mă regăsesc tot mai mult în ideile, moravurile și chiar în motivele de existență din secolul 19. Un secol care a început sub semnul lui Beethoven și Napoleon, a cuprins marea majoritate a creației muzicale clasice, literatura europeană de prim rang, de la Baudelaire la Dostoievski, filosofia germană, Hegel, Nietzsche, pictura și arta romantică, secolul lui Delacroix și Byron, impresionismul, revoluțiile, spiritul liber, căderea imperiilor, abolirea sclaviei, plăcerea de a trăi… Ce diferență față de secolul următor -al nefericirii, al capitalului și crizelor sale, al războaielor mondiale, al lagărelor de exterminare și al celor ideologice, al amenințării nucleare – de fapt, al distrugerii Umanitâțiii de către om…

 

 

19 aprilie 2013

 

Ceainic Imperial Fraget N cca 1898 (colecția Dragoș Dumitriu)

Ce stranii sunt asocierile datelor cu evenimentele… Bunăoară eu am apărut pe lume pe 17 februarie, dată la care, conform Genezei, a început Potopul, purificarea Pământului prin APĂ ( ”In anul al sase sutelea al vietii lui Noe, in luna a doua, in ziua a saptesprezecea a lunii, in ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adancului celui mare si s-au deschis stavilarele cerurilor” – Genesa (Facerea) 7.11, traducerea lui Dumitru Cornilescu). Dar tot 17 februarie, de data asta 1600, este ziua celei mai cunoscute purificări prin foc din istorie – arderea pe rug a lui Giordano Bruno.

Iată cum arată versetele cu numărul 17 din primele 9 capitole ale Genezei:

1.17. Dumnezeu i-a asezat in intinderea cerului ca sa lumineze pamantul,
2.17. “…dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit.”
3.17. Omului i-a zis: “Fiindca ai ascultat de glasul nevestei tale si ai mancat din pomul despre care iti poruncisem: “Sa nu mananci deloc din el”, blestemat este acum pamantul din pricina ta. Cu multa truda sa-ti scoti hrana din el in toate zilele vietii tale;
4.17. Cain s-a impreunat cu nevasta sa (Lilith, conf. unor legende evreiești); ea a ramas insarcinata si a nascut pe Enoh. El a inceput apoi sa zideasca o cetate si a pus acestei cetati numele fiului sau Enoh.
6.17. Si iata ca Eu am sa fac sa vina un potop de ape pe pamant, ca sa nimiceasca orice faptura de sub cer, care are suflare de viata; tot ce este pe pamant va pieri.
7.17. Potopul a fost patruzeci de zile pe pamant. Apele au crescut si au ridicat corabia, si ea s-a inaltat deasupra pamantului.
8.17. Scoate afara impreuna cu tine toate vietuitoarele de tot felul care sunt cu tine, atat pasarile, cat si vitele si toate taratoarele care se tarasc pe pamant: sa misune pe pamant, sa creasca si sa se inmulteasca pe pamant.”
9.17. Si Dumnezeu a zis lui Noe: “Acesta este semnul legamantului pe care l-am facut intre Mine si orice faptura de pe pamant.”

 

 

One Response »

  1. foarte frumos, sdevaruri spuse, si cred ca ne stiute de cei mai multi, multumesc pt. deschiderea si imbogatirea mintii mele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *