Un gând: “De ce mi-e frică de iubire?”

Un gând: “De ce mi-e frică de iubire?”
Un gând: “De ce mi-e frică de iubire?”

de Elis Durica ♥

O caut de mult, am găsit-o în locuri diverse şi în oameni surprinzători, ma fascinează, mă atrage, îmi scaldă sufletul într-o căldură ireală, tandră şi diafană… zâmbesc şi plutesc în timp ce o invoc, mă hrănesc cu toată fiinţa mea din ea… de ce mi-e frica de iubire? … abandonul total mă lasă fără suflare, gândul că El ar putea să răspundă la fel e aproape insuportabil… simt că se trezeşte în mine femeia şi ispita, inocenta şi seducătoarea, înteleapta şi vrăjitoarea… oare nu mi-e frică de mine? Oare nu eu sunt iubirea? Din ce hău al sufletului se ridică? Cu ce taine înfiorătoare mă îmbie? Ce promisiuni tentante îmi picură în ureche? Într-o zi voi fi înţeles ca iubirea sunt Eu… şi că pe El l-am purtat mereu în adâncul din mine, aşteptând un răsărit de soare care să îi lumineze calea spre inima mea…

Evoluţia Pământului şi timpul (irosit pe drumul) iluminării

Evoluţia Pământului şi timpul (irosit pe drumul) iluminării
Evoluţia Pământului şi timpul (irosit pe drumul) iluminării

de Florentina Fulop ♥

Avem atâtea teorii legate de iluminare, fiecare cărare duce spre același punct – desăvârșirea. Putem alege orice cărare ni se potrivește, atâta timp cât rămânem lucizi.

Teoria conform căreia în apropierea anului 2012 lucrurile se schimbă și mare parte din noi vor “arde” etape de dezvoltare m-a pus pe gânduri. Dacă eu cred în varianta vieții materiale întru desăvârșirea sufletului/spiritului, atunci cum se potrivește această teorie, a schimbării de vibraţie, credinței mele? Teoria este exprimată de persoane în care mă încred și totuși nu pot să nu mă întreb care ar putea fi puntea între cele doua credințe?

Mă gândesc că, așa cum sufletul meu este într-o simbioză cu trupul, așa și Pământul are o simbioză cu un suflet întrupat în el pentru desavârșire. Poate Pământul a învățat, a evoluat, iar sufletul lui este pregătit pentru nivelul următor. Dar ce face acest Pământ de unul singur în acel alt nivel – oare are nevoie și de oameni? Sau poate că ar trebui să studiez un pic de geologie pentru a putea da o formă cât mai inteligibilă acestei idei…

Și, totuși, dacă mergem pe acest fir, putem ajunge la concluzia că respectiva creștere de vibrație – ce îi urcă pe oameni cu liftul înspre iluminare – se datorează evoluției spirituale a planetei (a corpului planetar). Dar sufletul omului, ce accede atât de repede la acest nivel, nu este oare defavorizat de “arderea” unor etape ale evoluției? Mintea mea încearcă să cuprindă această idee prin paralelismul din viața materiala, pe care o poate întelege cel mai bine, şi drept urmare mă gândesc că noi, în secolul XXI, nu știm cum să coasem o haină – dar asta nu înseamnă că nu cunoaștem procesul de producție; deși nu am experimentat, nu avem experiența confecționării a o multitudine de obiecte, totuși le folosim pentru o existență mai ușoară, pentru a nu mai pierde timpul și pentru a fi mai mult axați pe  gândire, conceptualizare, spiritualitate. Este un fel de dilatare a timpului prin utilizarea unor invenții pentru care alții au pierdut timp și pentru care noi nu mai suntem nevoiți să pierdem timp. Și atunci oare spiritele nu mai au nevoie de toate etapele experiențiale în acest plan pentru a ajunge la desâvârșire? Parte din experiențele sufletului, pentru că au fost experimentate de atâtea generații de suflete, deja sunt înscrise în ”ADN-ul” spiritelor și sunt transmise și celor ce nu au trecut prin ele? În noi sălășluiesc oare suflete ce deja au transmisă “genetic” informația experimentată și este ca şi când ar fi experimentat-o deja? Până la urmă spiritul este parte a aceluiași întreg, atunci de ce să nu credem că întregul “a trăit”  deja experiența, a evoluat, iar acum are nevoie de altă fațetă a universului pe care să o experimenteze întru desăvârșire?

Încerc să-mi imaginez un timp în care vom fi capabili să accesăm toate scrierile de pâna acum, ale marilor gânditori, fără a fi nevoiți să știm să citim… Așa cum, acum, putem accesa o carte în format digital… fără a ne deplasa din casă. Oare dacă facem un paralelism între această idee și ideea dezvoltării spirituale putem ajunge, logic, la concluzia că este posibilă această dezvoltare spirituală – într-atât încât să putem accede informațiile din nivelele superioare spirituale fără ritualuri, concentrări, ore în şir de meditație etc?

Dacă ne lasăm imaginația să lucreze putem oricând să gasim căi de legatură între credințele noastre și credințele altora, dar oare aceasta este sau va fi calea spre iluminare?

Diogene – nepieritoarea lecţie a spiritului liber

Diogene – nepieritoarea lecţie a spiritului liber
Diogene – nepieritoarea lecţie a spiritului liber

de Fastland

Diogene din Sinope (c.412 î.Hr. – 322 î.Hr.), cunoscut şi sub numele de Diogene Cinicul, a fost un filozof grec şi unul dintre fondatorii Cinismului.  Diogene, fiul zarafului Hikesios, era originar din Sinope.

După spusele lui Eubulides, Diogene alături de tatăl său au fost exilaţi, după ce, se pare, Diogene ar fi falsificat monezi, asta după ce tatălui său i se încredinţase o zarafie a statului, astfel c-a fost silit să părăsească ţara împreună cu tatăl său (de precizat că încă nu se ştie exact motivul ostracizării lui Diogene, există mai multe versiuni în acest sens).

 

Ajuns la Atena, Diogene se întâlneşte cu Antistene, al cărui discipol devine, în ciuda faptului că Antistene nu era tocmai condescendent cu elevii săi, ba din contră, era chiar insolent cu aceştia. Se spune chiar, ca Antistene l-ar fi ameninţat cu băţul într-o zi, dar Diogene şi-a oferit capul, spunându-i aceste cuvinte:

“Loveşte, fiindcă nu vei găsi un lemn destul de tare care să mă îndepărteze de tine cât timp te aud vorbind”.

Acele cuvinte aveau să joace un rol definitoriu în relaţia celor doi; drept pentru care, din acel moment Diogene devine elevul lui Antistene.

 Cum era un exilat fără patrie, Diogene se apucă să ducă o viaţă simplă, să caute pe cât posibil să evite excesele, să se menţină la strictul necesar “supravieţuirii”, căci, spunea el, sufletul n-are nevoie de “monezi de aramă” pentru a fi desăvârşit; ba din contră, lupta împotriva desfătării, a poftelor trupeşti, ori a avidităţii abjecte şi a deformării sufletului pentru obţinerea “aurului”, era cu precădere o necesitate în vederea desăvârşirii sufletului.

 Theofrast, relatează că Diogene, într-o zi, se uita cu luare aminte la un şoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuş, fără să ţină seama de întuneric şi fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare. Lecţia pe care o învăţase privind respectivul şoarece, era ca şi el are capacitatea de a se putea adapta la orice cirscumstante şi că trebuie să se “reîntoarcă la natură”.

Neavând unde să doarmă, Diogene scrisese cuiva să-i facă rost de o locuinţă, şi cum acesta întârzia cu răspunsul, Diogene şi-a luat ca locuinţă un butoi. Vara, atunci când arşiţa dictatoare-şi făcea apariţia, se tăvălea pe nisipul fierbinte, iar iarna atunci când vântul îţi îngheţa respiraţia, îmbrăţişa statuile acoperite cu zăpadă, folosindu-se de absolut orice împrejurare pentru a se căli.

 Diogene numea şcoala lui Eucleides o şcoală de fiere; lecţiile lui Platon pierdere de timp, iar pe demagogi, servitorii mulţimii.

Fiind un veritabil cinic, Diogene spunea că oamenii se concurează la exerciţiul de săpat şi la lovit cu piciorul, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate. Se minuna că astronomii privesc către Soare si Lună, dar nu văd lucrurile de sub nasul lor; că oratorii în discursurile lor fac mult caz de dreptate, dar n-o practică niciodată, sau că avarii critică banul în timp ce îl îndrăgesc peste măsură. De asemenea condamna pe cei care laudă pe oamenii drepţi că sunt mai valoroşi decât banii, pe când ei înşişi râvnesc la cei bogaţi.

Referitor la cei care critica banul in timp ce-l indragesc peste masura, putem amintii si spusele lui Ralph Waldo Emerson cu privire la bani, el spunea ca: “Banii, adesea costa prea mult”.

Epictetus insusi spunea ca esenta filosofiei este ca un om sa traiasca in asa fel incat fericirea sa să depindă cat se poate de putin de lucrurile exterioare.

 Menippos, relatează că după ce a fost prins şi scos în vânzare, lui Diogene i s-a pus întrebarea ce ştie să facă, iar el a răspuns:

“Să guvernez pe oameni” pentru că apoi să-i spună crainicului: “Anunţa dacă doreşte cineva să-şi cumpere un stăpân”.

După ce l-a cumpărat Xeniades, Diogenes i-a spus:

“trebuie să m-asculţi, deşi sunt sclav, căci dacă un medic sau un marinar s-ar afla în sclavie, ar fi ascultaţi”.

 Pentru a ne face o idee si mai clara asupra lui Diogene, am sa divaghez spre educatia pe care le-a dat-o Diogene fiilor lui Xeniades.

Eubulos, povesteşte cum Diogene i-a educat pe fiii lui Xeniades, cum i-a învăţat să călărească, să ţintească cu arcul, să arunce pietre cu praştia şi să ochească cu suliţa. Mai târziu, când au ajuns la şcoală de luptă, nu îngăduia maestrului de gimnastică să le dea o educaţie ca la atleţi, ci numai atât cât să le sporească culoarea din obraji şi să-i facă sănătoşi. Copiii au fost învăţaţi de Diogene să-şi poarte singuri de grijă, să se mulţumească cu o hrană simplă şi să bea apa. Îi obişnuia să-şi taie părul scurt, nu să poarte podoabe, să umble uşor îmbrăcaţi, cu picioarele goale.

Acelaşi Eubulos relatează faptul că Diogenes ar fi îmbătrânit în casa lui Xeniades şi că, atunci când a murit, a fost înmormântat de fiii lui Xeniades.

Cineva îl intreabase odată cum dorea să fie înmormântat, la care Diogene a răspuns:

“Cu faţa în jos”.

“De ce ?” l-a întrebat celălalt.

“Din pricină că, după puţin timp, ce-i jos va ajunge sus”.

 O anecdotă demnă de precizat îl are ca protagonist pe Diogene, care, fiind invitat într-o casă luxoasă, i se interzice să scuipe, iar el trăgând flegma în gât, o scuipă fix în obrazul aceluia care i-a interzis, spunându-i:

“n-am putut găsi un loc mai potrivit”.

 Într-o zi, Alexandru cel Mare văzându-l pe Diogene în ce condiţii trăia, îl întreabă: „Ce faci, Diogene?” gândindu-se: “de ce un filosof atât de înţelept trăieşte în mizerie”, la care Diogene i-a răspuns:

“Mă uit după oasele tatălui tău, dar nu le pot deosebi de oasele unui sclav”.

Alexandru cel Mare a venit iarăşi, într-o altă zi, spunându-i lui Diogene că-i daruieşte tot ceea ce vrea, bani, femei, putere, orice!

La care Diogene i-a raspuns:

“Te poţi da la o parte din faţa mea ? Îmi blochezi lumina!”

Dupa o lungă conversaţie, Alexandru cel Mare pleacă spunând:

“Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene”.

 Alexandru cel Mare fiind la acea vreme cel mai puternic om, spunând acestea, ne putem imagina caracterul lui Diogene şi virtuţile sale care depăşeau orice situaţie materială ori poziţie socială, fiind impunător strict prin caracterul său.

Puterea şi banii lui Alexandru cel Mare n-au contat la fel de mult ca filosofia lui Diogene (care deşi nu era un om de vază, îi vorbea de la egal regelui). Aceluia ce spune că filosofia e de prisos, să i se aducă aminte de Diogene din Sinope!

 Diogene trăia la limita necesitatii supravieţuirii, având un dispreţ absolut faţă de convenţiile si principiile societăţii ipocrite de la acea vreme (ca de altfel şi din zilele noastre); cu precădere mustra filosofii, care deşi vorbeau adesea despre suflet, adevăr, sinceritate ori moralitate, nu se sinchiseau de ele, menţinându-le în teorie, neaplicand propriile lor teorii în viaţa de zi cu zi, netrăind astfel, o viaţă exclusiv virtuoasă.

 Cei mai mulţi oameni, spunea Diogene, judecă nebunia după deget. Căci dacă cineva merge arătând cu degetul mijlociu, unii îl vor socoti drept nebun, dar dacă-i degetul arătător, totul e în ordine.

 Mai spunea că lucruri preţioase se vând în piaţă pe nimic şi invers. O statuie se vinde pe trei mii de piese de aramă, pe când o măsură de făină se vinde pentru două monede de aramă.

 Într-o zi, văzând cum un copil bea din palmă, îşi aruncă ulcica din desagă cu cuvintele:

„Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi”.

 Platon făcându-l odată câine, ironizându-l pentru modul său de viaţă, el i-a răspuns:

 „E foarte adevărat, fiindcă şi eu m-am întors la cei care m-au vândut”.

Diogene iubea câinii, tocmai pentru loialitatea şi sinceritatea sufletului lor.

 Platon definise omul „un animal biped şi fără pene” şi fusese aplaudat.

Diogene jumuli un cocoş şi-l aduse în sala de conferinţă, spunând:

„Acesta este omul lui Platon”.

 Însă pilda lui Diogene care şi-a pus amprenta cel mai puternic asupra concepţiilor mele de viaţă a survenit din această întâmplare:

aprinzând o lampă, în plină zi, Diogene umbla încoace şi încolo. Fiind întrebat de către mulţime de ce face aceasta, el le-a răspuns:

“Sunt doar în căutarea unui om cinstit”

Oare cum s-ar comporta un Diogene al zilelor noastre ?

În plină zi, cu o lampă, orbit fiind de întunericul dinlăuntrul oamenilor, de simţămintele subjugate şi modelate de scop; “orbecăind” prin lumina de-afară, în totală opoziţie cu întunericul din interiorul oamenilor, oare ar găsi el un suflet luminat şi cast ?

Ce ne mai pasă nouă de sinceritate, atâta timp cât avem o situaţie financiară prin care ne satisfacem trupul si slăvim bunăstarea materială ?

Dar să ne-aducem aminte de intrebarea lui Socrate:

“Nu-ţi este ruşine să te ocupi aşa mult de averi efemere, căutând să le tot sporeşti, iar pe de altă parte să nu te ocupi, nici să te îngrijeşti câtuşi de puţin de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârşite?”

Regăsim ruşinea şi în întâmplările lui Diogene, care, dând peste un tânăr care roşea, i-a spus:

„Bravo, aceasta este culoarea virtuţii”.

Vă-ntreb, oameni buni, oare mai avem ruşine ?

Să fim noi oare demni de această ruşine, de această culoare a virtuţii ?

Socrate ne-ndeamna să ne desăvârşim sufletul, dar oare mai apreciem sufletul ?

Oare în nimicnicia noastră nu ne-am paralizat sufletul căutând confortul financiar cu orice preţ ?

Oare mai avem nevoie de această flacără divină pe care-am stins-o ocupaţi fiind de rolurile pe care le trăim în iluzia eternităţii ?

 Am luat în deşertăciune sufletul, Dumnezeu s-aibă milă de noi!

 Schopenhauer însuşi spunea că animalul nu cunoaşte moartea decât în momentul ultimei expiraţii, pe când omul se apropie de momentul fatal conştient fiind de paşii care-l apropie nenincetat de abisul insondabil.

Si-atunci, vă-ntreb. De ce, bunăoară, dacă suntem conştienţi că tot ceea ce este aici va dispărea odată cu noi cât ai clipii, de ce căutam s-avem mai mult decât ne este folositor unui trai decent, simplu, ireductibil ?

Desigur, îmi veţi spune că Diogene era un cinic, nu avea respect pentru societate.

Dar oare putem să-l condamnăm ? Suntem noi, atât de curaţi sufleteşte pentru a-l judeca ?

Uităm, prieteni, ca însăşi motorul societăţii este ipocrizia; am putea oare nădăjduii spre o societate virtuoasă, din moment ce societatea a izvorât dintotdeauna din făţărnicia omului de zi cu zi ? De la zâmbetul fals, aruncat unui amic de care ai nevoie pentru a-ţi atinge un anume scop, ori de la confirmarile ipocrite pe care le dai atunci cand desi nu esti de acord cu ceea ce se spune, minti pentru a te integra in grup, până la situaţiile în care eşţi constrâns să râzi, pentru că altfel cel care te-a angajat te va da afară, şi astfel nu vei mai putea să procuri pentru familie…

S-ar putea argumenta lesne comportamentul lui Diogene, atâta timp cât cei din societate încă de la acea vreme jinduiau la aur, înlocuindu-si sufletul cu scopul meschin al confortului financiar; nu am nimic să-i reproşez, din contră, îi aplaud înţelepciunea pentru strigătul pe care puţini au avut urechi să-l audă, strigătul care ne îndeamnă să ne “reîntoarcem la natura”, să uităm de “convenţiile sociale” care ne-au abrutizat si ne-au ponosit sufletul..strigat care ne-ndeamna să trăim în umilinţă, să ducem o viaţă simplă, căci ce altceva dacă nu însăşi “ruşinea, este culoarea virtuţii” ?

Ce reîmprospătare ar aduce în sufletul nostru un Diogene, ori un “Socrate dement” dac-ar fi trăit astăzi, in lumea “civilizata”, dar cu sufletul inert.

 Diogene îşi mustra semenii cu privire la rugăciunile lor, spunând că oamenii cer lucrurile care li se par lor bune, dar nu cele care sunt bune cu adevărat. În ce-i priveşte pe cei înfricoşaţi de visurile lor, le spunea că nu se îngrijesc de ce fac când sunt treji, dar se preocupă mult de viziunile care le apar în somn.

Raportându-ne la situaţia actuală, putem oare să nu observăm că din ce în ce mai multă lume foloseşte rugăciunea pentru a-i cere lui Dumnezeu avuţii, bani, ori alte nimicuri de care cred ei că au nevoie, ori “li se par lor bune”, pe când, “cele ce sunt bune” în adevăratul sens al cuvântului, de pildă sănătatea, iertarea, iubirea, puterea de muncă, pentru a putea să-ţi îndeplineşţi o dorinţă pentru care ai muncit cu trudă, ori să-l rogi doar, pe Dumnezeu să aibă milă de sufletele rătăcite, şi să îţi dea putere ca şi tu, la rândul tău, să fii puternic şi să nu fi dus în ispită ? De ce au uitat să folosească rugăciunea ca pe o comunicare cu Dumnezeu, pentru a-i mulţumii, pentru că fără El viaţa n-ar fi fost posibilă ? Bineînţeles, toate acestea trebuie spuse realizând totodată că viaţa aceasta nu este altceva decât un dar de la Dumnezeu, iar ceea ce facem cu ea, ori mai bine zis, ceea ce devenim în viaţa aceasta, este darul nostru pentru Dumnezeu.

Vă-ntrebaţi oare dacă nu cumva am fost naiv, spunând că trebuie să ne rugăm “pentru iubire” ? Considerati, pesemne, ca ceea ce-am spus este o adevărată nostimadă? Se prea poate. Dar, ce atunci, prieteni, ce – dacă nu iubire ? Să ne-aducem aminte de ce spunea Dostoievski:

“Iadul este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”. El îşi imagina chiar cum, într-un final, şi cei ce jinduiau la iubire, disperaţi si izolati sufleteste cum se aflau, erau într-un final iertaţi şi intrau şi ei în gradina celor ce au avut capacitatea sa ierte, celor care iubesc necondiţionat; sperând totodata că, trăind printre acele suflete desăvârşite, vor reuşi şi ei, într-o bună zi, să fie aşijderea lor!

Or, vă-ntreb, dacă fără iubire exista viaţă, ce fel de viaţă este aceasta ?

Credeţi oare, că n-avem nevoie de iubire ?

 Dacă plecăm de la premisa că Raiul este o stare de conştiinţă, cum putem oare să ajungem în Rai după ce murim, când noi n-am ajuns încă de pe Pământ ? Cum ne putem ridica sufletul când noi am trăit numai în corp, ignorând amprenta divină ce salaşluia în noi ?

Suntem oare pregătiţi pentru acest pas ? Şi-apoi, cred, nu facem altceva decât să ne reîntoarcem într-o altă viaţa tot aici, pe Pământ, într-un alt corp, chinuindu-ne sufletul şi căutând răspunsuri în afara noastră, fiindu-ne frica poate, de ceea ce vom găsi în noi. Dar acest proces trebuie numaidecât să se săvârşească în fiecare dintre noi; căci care dacă nu acesta este scopul omului, de a-şi aminti că sufletul său este cel mai de preţ, şi ca desăvârşirea sa prin iubire este singura cale către Dumnezeu?

 Conchid acest capitol cu spusele lui Origen:

“Înainte de a-ţi ridica mâinile către cer, trebuie să-ţi ridici sufletul şi, înainte de a-ţi ridica ochii, ridică-ţi gândul la Dumnezeu.”

 Diogene era, totuşi, iubit de atenieni. De exemplu, atunci când un tânăr i-a sfărâmat butoiul, atenienii i-au dat acestuia o bătaie, iar lui Diogene i-au dăruit un alt butoi.

Dacă acest Diogene ar fi avut numai sarcasm, ironie, cinism dus la extrem, fără să fi grăit nici-un pic de adevăr, oare atenienii l-ar mai fi apărat ? Oare ar mai fi luat aminte la spusele unui “saltimbanc” ?

Bineînţeles, s-ar găsi unii, mai mucaliţi de fel, care mi-ar lua în râs întrebarea şi poate pe bună dreptate ar spune:

 “Păi tocmai, l-au aparat doar cei pe care Diogene îi evita, îi scutea de cinismul sau acut! Diogene era un cinic si nimic mai mult!”

Se prea poate să fie şi aşa, in speranta ca veti binevoi a intelege, v-aduc doar aminte de ce spunea George Bernard Shaw, cu privire la cinism:

“abilitatea de a face observaţii exacte este catalogata de multe ori drept cinism de către cei care nu o posedă”.

 Când era strâmtorat de bani, Diogene spunea prietenilor că nu cere de la ei pomană, ci pretinde ceea ce i se cuvine.

Pe retori şi pe toţi cei care-şi caştigaseră reputaţia de a vorbi bine îi numea „de trei ori oameni”‘, înţelegând prin aceasta „de trei ori nenorociţi”.

 De ignorantul bogat zicea că este „o oaie cu lâna de aur”.

Straşnică nostimadă!  Oameni buni, Dumnezeu mi-e martor, raportând această replică la realitatea noastră, mai desăvârşită definiţie pentru “ignoranţii cu bani” nici că se putea găsi!

 Este oare, necesar să vă mai supun memoria la încercare amintindu-vă de cei ce-au fost păstori şi-acum sunt politicieni “impozanţi” ?

 Hegesias îi ceruse într-o zi, să-i împrumute una dintre scrierile lui, la care Diogene i-a răspuns: “Eşti un prost, Hegesias, când este vorba de smochine, nu alegi pe cele pictate, ci pe cele reale; dar când este vorba de învăţătură, neglijezi pe cea adevărată şi te avânţi spre cea scrisă”.

Diogene, credea, pe bună dreptate, că învăţătura adevărată este cea trăită, şi nu cea scrisă. La fel ca el, îl putem aminti şi pe Socrate, care şi el era partizanul ideii de filosofie discutată, pusă-n aplicare în viaţa de zi cu zi – şi nu cea scrisă, teoretizată; pentru că după ce închidem cartea pentru a ne trăi viaţa e ca şi când n-am fi scris nimic, ca şi când acele idei aparţin unui univers paralel, idei care nu rezonează cu practicul “acestei lumi”, idei care nu-şi au sorgintea în aceasta realitate.

 Odată a cerut pomană de la o statuie şi, fiind întrebat de ce face aceasta, a răspuns: „Ca să mă exercit în a fi refuzat”.

Când cerea de la cineva de pomană, cum a făcut întâi din cauza sărăciei, folosea această formă: „Dacă ai dat şi altuia, dă-mi şi mie; iar dacă nu, începe cu mine”. Aduc aminte cititorului de “firul de ceapă degerată” despre care vorbea Dostoievski; consider că se află într-o totală armonie cu spusele lui Diogene din această întâmplare.

 Cineva îl întrebă cum se purta Dionysios cu prietenii săi:

„Întocmai cum se poartă cu pungile – răspunse el – cât timp sunt pline, le pune bine, iar când sunt goale, le aruncă.

Oare nu este exact la fel şi în zilele noastre ? Putem găsii enorm de multe exemple prin care să demonstrăm acest adevărat aforism al lui Diogene!

 Numea pe oamenii buni chipuri asemănătoare zeilor, iar dragostea, ocupaţia celor fără treabă.

Diogene era de părere că dragostea de bani este metropola tuturor relelor.

Fiind întrebat care animal muşcă cel mai rău, a dat acest răspuns:

„Dintre animalele sălbatice, sicofantul, iar dintre cele domestice, linguşitorul”

 Fiind întrebat de cineva:

„Ce fel de om i se pare Diogene ?

Platon i-a răspuns:

„Un Socrate dement”.

Din acest răspuns  ne putem  da seama că în ciuda atacurilor acide ale lui Diogene către Platon, acesta din urmă îi admira înţelepciunea lui Diogene comparându-l pe Diogene cu omul pe care Platon l-a respectat şi l-a admirat atât de mult; om ale căror idei şi-au pus amprenta pe gândirea lui Platon care, alături de Xenofon, era cel mai apropiat discipol al lui Socrate.

 La întrebarea care era timpul nimerit pentru însurătoare, Diogene a răspuns:

„Pentru cei tineri, e prea devreme, iar pentru cei bătrâni, e prea târziu”. 

Platon, văzându-l că spală salată, se apropie de el şi-i spuse liniştit:

 „Dacă te purtai curtenitor cu Dionysios, n-ai spăla acum salată”, la care Diogene răspunse cu aceeaşi linişte:

„Dacă spălai şi tu salată, nu aveai nevoie să te pleci în faţa lui Dionysios”.

Aici avem o situaţie în care probabil că toţi ne regăsim.

Câţi, bunăoară, n-au avut acel comportament “curtenitor” cu omul de la care primeşte salariul ori de a cărui poziţie socială nu te poţi dezbăra, şi-i vorbeşti cu făţărnicie, linguşindu-l, încercând să “te pui cât mai bine” cu el?

Oare sunt mulţi cei care şi în situaţia aceea şi-ar fi spus punctul de vedere cu onestitate ?

Câtă admiraţie merita un asemenea om care nu-şi schimba vorbele după omul căruia i se adresează…

Stăm şi ne gândim, oare câţi dintre noi ar fi spălat salata în situaţia respectivă ?

Îi numărăm pe degetele de la o mână! 

Într-o zi, Alexandru cel Mare, i se arată deodată lui Diogene spunându-i:

„Sunt Alexandru, marele rege”

 „Iar eu – răspunse Diogene – sunt Diogene – Câinele”.

La întrebarea ce fel de comportament îi atrage denumirea de câine, dădu această lămurire:

„Mă gudur pe lângă cei ce-mi dau ceva, latru la cei care nu-mi dau şi-mi înfig colţii în ticăloşi”.

E necesar să spun că Diogene avea supranumele “Câinele” ca o aluzie la stilul său de viaţă, aidoma unui câine. Cu toate astea, Diogene era fericit când i se spunea asta, tocmai pentru că nu pregeta să scoată în evidenţă abjectul din comportamentul “omului de rând” şi al societăţii în sine, care subjuga sinceritatea în scopul “unui trai mai bun”.

Considera că-n sufletul unui câine sălăşuieşte mai multă moralitate, sinceritate şi loialitate decât în multe corpuri înrobite de convieţuirea socială în care nici căutând “cu lampa în plină zi”, nu reuşeai să observi în ele sinceritatea, ba, merg mai departe şi spun – nu găseai nici măcar sufletul, amprenta lui Dumnezeu.

„Şi ce ar folosi unui om să caştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar putea da un om în schimb pentru sufletul său?” – Matei 16:26 

Fiind întrebat dacă moartea e un rău, răspunse: „Cum poate fi un rău când ea, fiind prezentă, n-o mai simţim ?”.

“Obştescul sfârşit”, cum numea Dostoievski moartea, nu este altceva decât o trecere a sufletului dintr-un loc în altul… logic ar fi să credem că este imperios necesar să murim pentru a beneficia de eternitate. Dar iată-ne speriaţi de moarte, semn că totul nu-i altceva decât o presupunere…

Şi, totuşi, de unde această frică de moarte ?

Pentru a nu întinde mai mult această digresiune riscând să plictisesc cititorul, readuc doar aminte, celor interesaţi, de spusele lui Socrate cu privire la moarte:

“Şi dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci este aşa ca un somn adânc, când cineva doarme fără măcar să aibă un vis, atunci moartea se înfăţişează ca un minunat câştig. Dacă moartea este o călătorie de aici în alt loc, dacă sunt adevărate cele ce se spun, ca acela este locul de întâlnire al tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât moartea ?” 

Întrebat fiind într-o zi, care-i lucrul cel mai frumos din lume, Diogene a răspuns: „Vorbirea sinceră”.

Legat de acest citat vin în întâmpinare cu o maximă a lui Eschil, care suna cam aşa:

“Nu este boală mai cumplita pentru mine, decât cuvintele care pentru a fi politicoase trebuie să mintă.”

De câte ori n-am dat vina pe educaţie, pe bună purtare, ori pe politeţe, pentru a ne scuza de faptul că suntem cumplit de mincinoşi ? Ce-i tragic, e ca fiind “politicoşi”, în unele cazuri, ajungem s-avem o părere mai bună despre noi, şi începem să fim şi mai “politicoşi”, minţind astfel şi mai mult…şi mai mult, ajungandu-se pana la adevarate atrocitati morale. Cine, dacă nu sufletul, are de suferit ? 

Se spune că Diogene avea aproape nouăzeci de ani când a murit. După spusele lui Antisthenes familiarii săi au bănuit că moartea i-a venit din reţinerea răsuflării. Pe timpul acela, Diogene locuia în Craneion, în gimnaziul din faţa Corintului. Când discipolii au sosit, după obicei, l-au găsit înfăşurat în haină şi au crezut că doarme, deşi nu avea deloc obiceiul să fie leneş sau somnoros. De aceea ei au dat la o parte haina şi au văzut că era fără suflare. Au bănuit că moartea i-a fost un act voit, ca să termine odată cu viaţa. Se spune că pe urmă s-a iscat o ceartă printre discipoli ca să se hotărască cine-l va înmormânta. Ajunseră chiar să se încaiere. Dar au sosit părinţii lor şi oameni de seamă. Sub conducerea acestora a fost înmormântat lângă poarta care duce la Istmul corintic. Pe mormânt i-au pus o coloană, iar deasupra un câine în marmoră de Paros ( era cea mai apreciată de sculptorii greci).

 Deşi moartea sa rămâne un subiect controversat (unii spunând chiar ca Diogene ar fi murit exact în ziua în care Alexandru cel Mare murea la Babilon), Diogene rămâne, şi în zilele noastre un model absolut de sinceritate, unul dintre puţinii oameni care şi-au trait zilele după principiile de viaţa pe care le aveau. 

Putem oare sa faurim o societate in spiritul lui Diogene ?

Există oare, vreo şansă ca oamenii să se reîntoarcă la natură ?

Mă uit că astăzi, fiind sincer – eşti catalogat drept needucat, cinic, ba chiar nesimţit – şi asta doar pentru că ai constatat un adevăr, pentru c-ai fost singurul ce a cutezat să spună adevărul. Imediat eşti contracarat şi marginalizat de către majoritate.

Se poate explica, desigur, lesne acest lucru…

Bunăoară, pentru că specia umană s-a degradat într-aşa hal încât numai minţind ne putem suporta unul pe altul, gândurile şi sentimentele omului s-au depravat, regresând într-un asemenea mod încât nu ne mai putem uita în oglinda interioară…

Până şi sărbatorile, urările de bine, salutul, toate, au devenit lipsite de valoare; le mestecăm mecanic nemaiputând simţi nimic.

Avem nevoie de o zi onomastică pentru a ne ura unul altuia sănătate… O, câtă vulgaritate!

“Vulgaritatea, originea firii omeneşti neşlefuită de educaţie”

Desigur, la bază, educaţia îşi are un rol bine definit, la fel ca şi toate religiile.

Dar oare, educaţia dusă în extrem nu se numeşte ipocrizie? La fel cum şi religiile prost interpretate şi duse la extrem au zămislit adevăraţi călăi, comiţând atâtea atrocităţi!

Oare când vrem să dăm dovadă de prea multă bună purtare nu începem să minţim aidoma unui copil care ” este învăţat ” cum să se comporte, şi-ncepe s-arunce unele cuvinte de prisos, chiar dacă nu simte ceea ce spune ?

Şi de-aici şi lipsa reverberaţiei cuvintelor pe care le aruncăm robotic, fără a mai atinge sufletul! 

Diogene este pentru mine un adevărat simbol al sinceriatii, un spirit viu, un pilon al cinismului, este omul în esenta sa pură, lipsit de clişeele cu care ne confruntram astăzi noi, maşinăriile ruginite, care-am uitat valoarea virtuţilor şi ne înăbuşim vieţile într-un abis al făţărniciei pentru a ne hrănii cu iluzia că suntem mai virtuoşi decât suntem de fapt; ajungând până la paroxismul nebuniei, crezând că întregul Univers se învârte în jurul nostru. Aroganta noastra nu se opreste aici, am ajuns pana intr-atat incat s-afirmam cu neobrazare, ca putem salva planeta! Da, oameni buni, noi…noi cei care suntem doar “un fir de praf pe obrazul timpului”, cum bine spunea Octavian Paler, noi cutezam a salva intreaga planeta, care se afla aici de bilioane de ani; pe cand noi…suntem susceptibili la extinctie inca de la primul cutremur mai ritos. Dar vai, pana unde o sa mearga trufia speciei umane ? Vom ajunge, sa-ncepem a ne da cu parerea despre ce crede Dumnezeu ? Or, şi mai mult, vom fi comiţând blasfemii, îmboldiţi fiind de tinereţea care ne face să uităm că suntem atât de insignifianţi, şi vom purcede în a avea diferite năluciri, în a ne imagina că noi deţinem Adevărul absolut şi că nu mai avem nevoie de “alt” Dumnezeu, trăind aievea cu gândul că noi înşine suntem Dumnezeu?

Slavă Domnului că suntem muritori!

 Conchizând, Diogene este unul dintre puţinii oameni care a pus sinceritatea înaintea binelui sau, ori care şi-a expus filosofia prin cum a trăit, ci nu prin scrierile sale (aşa cum, de pildă au făcut-o atâţia filosofi care scriau una şi trăiau alta, neghidandu-se după ideile lor si in practica, ci după cum le era mai bine să trăiască).

Or, ce altceva dacă nu însăşi exemplul unei vieţi trăite în umilinţă si sinceritate – îngrijându-te de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârsite – este cea mai iscusita lecţie de filosofie ?

Un studiu actual: „boli” cu transmitere… spirituală!

Un studiu actual: „boli” cu transmitere… spirituală!
Un studiu actual: „boli” cu transmitere… spirituală!

Nu obişnuiesc să preiau materiale din alte publicaţii, dar am primit prin intermediul prietenului nostru Ophiucus un extrem de interesant articol al parapsihologului braşovean Răzvan Petre, vizând chiar spiritualiatea abordată, explicată sau înţeleasă eronat – precum şi efectele sale. Practic, eu consider  acest material ca un îndemn la o abordare profilactică a excesului de zel „spiritual”. Articolul preluat de Ophiucus a fost publicat pe site-ul spiritus.ro (http://www.spiritus.ro/razvan_.htm), sub titlul „10 boli cu transmitere spirituală”; este, de fapt, un rezumat realizat de dl. Răzvan Petre după lucrarea “Eyes Wide Open: Cultivating Discernment on the Spiritual Path”, a americancei Mariana Caplan. Am adăugat cîteva date privind activitatea ştiinţifică a autoarei, tocmai pentru a aduce un argument în plus acestui veritabil semnal de alarmă.

 Mariana Caplan, ph.D în psihologie, antropologie culturală şi în spiritualitate contemporană, este profesor de psihologie transpersonală şi yoghină la California Institute of Integral Studies. A studiat tradiţiile mistice din India, America şi Europa, trăind experienţa iniţiatică în multe centre sipituale ale lumii.

Mariana Caplan şi-a petrecut ultimii 15 ani cercetând şi scriind despre discernământul pe calea spirituală.

Cunoscând sute de învăţători şi mii de practicanţi spirituali, ea a observat cu stupefacţie că viziunea şi practica noastră spirituală poate fi “infectată” de câteva “boli cu transmitere spirituală”. Iată, pe scurt, principalii “contaminanţi”:

1. Spiritualitatea de tip “fast-food”: amestecaţi spiritualitatea cu o cultură occidentală care promovează viteza, multitasking-ul şi recompensarea imediată şi veţi obţine probabil o spiritualitate “fast-food”. Ea provine din fantezia noastră, comună şi de înţeles, că eliberarea de suferinţa umană poate fi un proces rapid şi usor. Totuşi, un lucru este clar: transformarea spirituală nu poate fi obţinută dintr-o dată.

2. Falsa spiritualitate: este tendinţa de a umbla, a te îmbrăca şi a acţiona aşa cum ne imaginăm că ar face o persoană spirituală. Dar aceasta este doar o imitaţie a realizării spirituale autentice, precum sunt produsele contrafăcute vândute ieftin pe la colţul străzii.

3. Motivaţie confuză: deşi dorinţa noastră de evoluţie spirituală poate fi autentică, ea este deseori amestecată cu motivaţii mai pământeşti, cum ar fi dorinţa de a te simţi iubit, dorinţa de a fi legat de cineva, nevoia de a-ţi umple goliciunea sufletească, credinţa că drumul spiritual îţi va alunga orice durere şi ambiţia spirituală, adică dorinţa de a fi cineva “special”, mai grozav ca alţii.

4. Identificarea cu experienţele spirituale: în această „boală”, ego-ul îşi asumă meritul experienţei spirituale şi începem să credem că noi suntem întruchiparea iluminării. De obicei, fenomenul nu durează la nesfârşit, dar tinde să se prelungească la cei care se consideră persoane iluminate sau care au statutul de învăţători spirituali.

5. Ego-ul spiritualizat: „boala” apare când structura profundă a personalităţii este profund pătrunsă de concepţii şi idei spirituale. Ego-ul se retrage la adăpost sub această carapace “spirituală”, ceea ce îl face impenetrabil la critici, sfaturi, feedback, stimuli proaspeţi. Ne blocăm creşterea spirituală reală tocmai în numele ideilor noastre îndelung elaborate, dar pietrificate, despre spiritualitate.

6. Producerea pe bandă rulantă de maeştri spirituali: la ora actuală există numeroase şcoli şi tradiţii spirituale la modă care îi fac pe discipoli să creadă că ei se află la un înalt nivel de iluminare spirituală, lucru departe de a fi adevărat. Totul se produce conform reţetei: primeşte lumina, trăieşte experienţa mistică şi – gata! – eşti iluminat şi pregătit să-i iluminezi şi pe alţii în acelaşi mod. Problema nu este că astfel de oameni predau lecţii despre spiritualitate, ci că ei se cred a fi ajuns deja maeştri.

7. Orgoliul spiritual: după ani de eforturi, practicantul atinge un anumit nivel real de înţelepciune, ceea ce îi stimulează mândria, sentimentul de “superioritate spirituală”. Boala se manifestă sub forma gândurilor de genul “sunt mai bun, mai înţelept şi deasupra celorlalţi, fiindcă eu sunt un om spiritual.”

8. Mintea colectivă: cunoscută şi sub numele de gândire de grup, mentalitate de sectă sau boală de ashram, este un virus insidios al dependenţei. Într-un grup spiritual se fac conveniente subtile şi inconştiente despre cum ar fi corect să gândeşti, să umbli, să te îmbraci, să acţionezi. Indivizii si grupurile infectate cu acest virus resping persoanele, atitudinile şi circumstanţele care nu se conformează regulilor nescrise ale grupului.

9. Complexul “poporului ales”: acest complex de superioritate nu aparţine exclusiv evreilor. Este credinţa că “Grupul nostru este mai evoluat spiritual, mai puternic, mai iluminat, pur si simplu, mai bun decât orice alt grup”. Acest crez maladiv nu trebuie confundat cu recunoaşterea faptului că ai găsit calea cea mai bună pentru tine, adică învăţătorul spiritual sau comunitatea potrivită ţie!

10. Virusul mortal – “Am ajuns!”: această boală este terminală, mortală pentru evoluţia noastră spirituală. Este vorba de credinţa că “am ajuns” la scopul final al căii spirituale. Din momentul în care credem că nu mai este nimic de atins, progresul spiritual şi orice dezvoltare ulterioară încetează. În dobândirea discernământului pe calea spirituală este important să ne descoperim bolile ego-ului şi autoînşelării, al căror morb îl avem cu toţii. Atunci avem nevoie, mai mult decât oricând, de simţul umorului şi sprijinul prietenilor spirituali veritabili. Când înfruntăm obstacolele de pe cale, pot interveni şi clipe când cădem în disperare şi ne scade stima de sine, sau ne pierdem credinţa în disciplina pe care o urmăm. Totuşi, trebuie să ne păstrăm credinta în noi înşine şi în ceilalţi ca să putem realiza ceva important pe lume.

Traducere şi adaptare după “Eyes Wide Open: Cultivating Discernment on the Spiritual Path” de Răzvan Petre.

2012, acum

2012, acum
2012, acum

Conştiinţa Transformării în 2012. Acesta este numele generic al unei mari întâlniri la care vă invită Horia Ţurcanu şi Elena Francisc  pe toţi exploratorii conştiinţei aflaţi în Călătoria Inimii.Vom discuta despre acest subiect fascinant din perspectiva experienţelor noastre şi vom lucra experienţial cu respiraţia conştientă. Evenimentul va avea loc pe 13 decembrie 2011, la UnaGaleria în strada Budişteanu 10, orele 18. Va fi ultima şi cea mai spectaculoasă dintre întâlnirile Călătoriei Inimii din acest an. Şi nu uitaţi, Călătoria Inimii este călătoria Sinelui aflat în experienţa încarnării. Să facem din aceasta o experienţă conştientă!

 Nu mai avem nimic de aşteptat. Energia anului 2012 este aici, prezentă, experimentabilă în orice moment al vieţii noastre. Marea transformare de conştiinţă a umanităţii se întâmplă în vreme ce noi continuăm să fim pierduţi în căutare. Această transformare implică recunoaşterea şi trăirea adevăratei noastre naturi, de fiinţe umane şi transcendente în acelaşi timp. Nu este nevoie de nici o condiţie pe care s-o îndeplinim, nu este nevoie de guru, de învăţători şi nici de metode speciale pentru a ne racorda la acest nivel de conştiinţă. Este nevoie doar de a înceta să mai căutăm în exterior, de a ne opri o clipă şi de a simţi în interior. În schimb, ignorarea acestor transformări de conştiinţă conduce la accentuarea crizei psiho-spirituale de transformare până în momentul unei „ruperi” înterioare. Singura „practică spirituală” posibilă este trăirea fiecărei clipe în mod conştient, căci aceasta conduce la dezvăluirea adevărului despre noi înşine.

Mai multe detalii:

Manipularea, dincolo de regulile comunicării

Manipularea, dincolo de regulile comunicării
Manipularea, dincolo de regulile comunicării

de joannaprymo ♥

Fiecare zi e uimitoare, plină de informaţie…izvorâtă din întuneric sau din lumină, minutul devenind o provocare spre cunoaştere. În spatele banalităţii stă, de multe ori, un adevăr întunecos sau poate unul plin de iubire. Lupta de a şti prin simţire se desfăşoară în fiecare dintre noi, la toate nivele..conştient…subconştient… inconştient.

Pândind ca un perfid bandit, stă cuminte duşmanul, pregătit oricând să fure ”identităţi”,stări şi simţiri. Da… despre manipulare aş dori să vorbesc astăzi, observaţiile făcute fiind destul de vechi, totuşi. Acum câteva zile urmăream un documentar împreună cu câţiva prieteni. Ce expunea acel film… nu are o mare importanta – modul lui de prezentare şi scopul fiind relevante. Încă de la începutul vizionării/audierii, mi-a creeat senzaţia că sunt într-o aulă universitară de mare prestigiu, în faţa unui profesor-doctor academician. Construcţiile lingvistice folosite erau muuuult prea ”sofisticate” pentru publicul căruia i se adresa acel documentar. Prima mea reacţie launtrică a fost de genul… ”wow, ce deştepţi sunt alţii şi ce… în urmă sunt eu”. Deşi nu înţelegeam mare lucru, m-am încăpăţânat să urmăresc până la capăt… când , ce să vezi?! Surpriză!!! Limbajul academic încetează a mai fi folosit… locul său fiind luat de unul accesibil prin care se transmitea un ”oarecare” mesaj.

La finalul documentarului, o parte din reacţiile din jurul meu au fost asemănătoare cu prima mea reacţie launtrică… ”ce tare a fost nenea… ce deştept, cult, citit e… se vede că ştie ce spune”. Cea mai importantă reacţie a fost ”cu siguranţă, are dreptate în ceea ce spune!”. Cu alte cuvinte, deşi oamenii din jurul meu nu înteleseseră mare lucru din brambureala ”academică” prezentată, ei au decis că mesajul din final, transmis într-un un limbaj accesibil… este adevar absolut!

Genul acesta de manipulare mi se pare extrem de interesant – mai ales acum, când toţi ne dorim să cunoaştem iar… cunoaşterea. Din păcate, pentru mulţi dintre noi, proba „ştiinţei” o reprezintă numărul de formulari ”sofisticate” folosite în discurs. Cu cât eşti mai alambicat în exprimare… cu atât eşti considerat mai aproape de adevăr, mai evoluat.

Câte forme ia şi până unde poate ajunge manipularea?!

Ştiam că în orice tip de comunicare, pentru a avea eficienţă, trebuie adaptată forma de transmitere a mesajului la nivelul de receptare al interlocutorilor sau al spectatorului. Am crezut că neîndeplinirea acestei condiţii duce la eşecul comunicării… Dar, se pare că poate avea un rezultat mai interesant – manipularea. Probabil ca mulţi dintre cei care vor citi vor spune ”eu nu sunt atât de involuat astfel încât să cad într-o asemenea capcana”. De fapt, fiecare dintre noi este unic – dar fiecare are şi tipul lui de manipulat / manipulator.

Căutătorul, între divin şi prăbuşire

Căutătorul, între divin şi prăbuşire
Căutătorul, între divin şi prăbuşire

de Sanda Georgescu ♥

Lumea ascunsă a celor care au ştiut din toate timpurile mai multe decât ceilalţi a stârnit suspiciune, nedumerire, invidie şi chiar ură. De ce? Ar fi bine să ne întrebăm.Oare să fie ignoranţa care ne face să ne temem de tot ceea ce depaşeşte puterea noastră de înţelegere? Să fie nemulţumirea sufletului nostru, care ar dori şi el să-şi exprime dorinţa de evoluţie dar pe care-l îngropăm în dorinţele noastre de vibraţie mai joasă? Să fie puterea celui care cunoaşte şi pe care-l invidiem pentru asta? Poate toate laolalta… şi altele în plus!

Referitor la reţinerea unora faţă de ezoterişti, în general…Să nu vă mire că în ultima vreme este o deschidere către marea massă. Dacă observi atent, în toate domeniile este o tendinţă de a informa publicul. Şi în medicină s-au făcut emisiuni şi s-au editat lucrări de informare a marelui public. Psihologia, care nu este un domeniu la îndemâna oricui, are reviste, emisiuni şi expoziţii pe profil. Şi aş putea continua încă mult… Cred că dezvoltarea pe care a luat-o acest tip de comunicare este fără precedent şi fiecare încearcă să transmită ceva celuilalt.

În materie de ezoterism şi de spiritualitate, în general, lucrurile sunt mai sensibile. Cred că, de fapt, omul a rămas agaţat undeva şi are de ales între a dezvolta mai departe tehnologiile sau să se întoarcă în interiorul lui şi să se dedice împlinirii cerinţelor structurii sale intime, superioare. Unii spun că nu mai este timp şi cei ce ştiu multe au deschis puţin portiţa ca să vedem de fapt şi acest tarâm – atât de misterios dar atât de… al nostru. Pe de altă parte şi ezoteriştii – şi alte persoane preocupate de domeniile acestea – sunt tot oameni – au şi ei slăbiciunile lor, iar poate unii sunt mai puţin bine intenţionaţi. Tărâmul este alunecos şi trebuie avută mare grijă! O posibilitate, în acest sens, ar fi sa dai atenţie inimii tale şi mesajelor sufletului tău.

Şi mai este ceva – acea dilemă a tuturor celor care vor să cunoască mai mult… Să mă explic. Fiecare am pornit şovăitori şi cu multe întrebări. În momentul în care am început să mă rog şi să cred, am ştiut că nu mai este posibil drumul înapoi şi că întrebările şi căutările vor fi până la sfârşitul vieţii. Cred că este în firea omului să iscodească pentru a şti mereu mai multe – şi să experimenteze, are în el asta! Dorinţa de a afla…

Gândiţi-vă cât de greu o fi fost pentru primii exploratori, cu mijloacele lor rudimentare, să  descopere alte ţinuturi, de fapt alte lumi… Am văzut un documentar despre „Drumul ceaiului”, care durează un an  – ce pericole, ce ţinuturi aride – şi totuşi a fost parcurs în fiecare an!

Omul este creaţia lui Dumnezeu şi eu îl văd plin de cutezanţă, spirit de sacrificiu şi credinţă. Dar la fel de adevărată este laşitatea omului,ura, realitatea razboaielor nimicitoare, distrugerea animalelor şi pădurilor – a însăşi planetei care ne este cămin. Câteodată mă întreb câtă răbdare vor mai avea cei de sus cu noi… Probabil că reprezentăm ceva care merită să existe – fiindcă altfel, logic şi meritat, am fi dispărut de mult.

Ezoterişti sau profani, oameni de ştiinţă sau simpli căutători ai misterului,   cred că atunci când încercăm să explorăm alte tărâmuri ale planetei noastre sau de pe altele, lumi mai puţin cunoscute din lăuntrul nostru sau din spaţiul divin, trebuie să păstram legatura permanentă cu Cel ce ne-a creat – aşa cum alpinistul nu dă drumul frânghiei – ca să nu se prabuşească în hăuri. Din păcate uneori, chiar ezoterişti sau savanţi fiind, scăpăm frânghia… şi nu pierdem doar oricum-trecătoarea viaţă – ci poate şi nemuritorul-suflet. De fapt, dilema căutătorului, sau poate chiar a omului, este dacă acea coardă va ţine sau nu… fiindcă el a fost încă de la început hotărât să o forţeze la maxim…Fotografie de Dragos Dumitriu

Sensul pierdut al lui dumnezeu-Omul

Sensul pierdut al lui dumnezeu-Omul
Sensul pierdut al lui dumnezeu-Omul

de Vaatenen ♠

 Cine consideraţi că a avut mai multă putere asupra lumii: Dumnezeu, Îngerii Căzuţi sau dumnezeu-Omul? Printr-o atentă observare a textelor scrise şi interpretate de Om vom vedea intenţia acestuia la adresa Stapânului sau, de ce nu, a Stapânilor. Prin faptul ca nimeni nu şi-a clarificat la nivel de conştient originea intrarii în corp de “carne” şi “apă lepădată” se poate înţelege că nimeni nu a dorit ca “omul” să conştientizeze trecutul.

Vă întreb: cum recunoaşte Fiul pe Tatăl lui? Se spune că nici un om nu a cunoscut Numele şi adevăratul Chip al Domnului. Să se fi mers pe ideea că atunci când “ŞTII” adevărul despre tine, nu mai poţi fi prostit?…

Întreb: cine îl invocă pe Dumnezeu… nu omul?! Cine răspunde în numele lui Dumnezeu, nu omul? Cine spune că omul este îndumnezeit, nu omul? Deci, cine este stăpânul omului, chiar în numele Domnului, nu omul?!

Cine spune să faci ce spune popa, nu ce face popa, nu omul? Cine adună suflete în numele Domnului, nu omul? Cine promite în numele Domnului, nu omul? Cine vorbeşte în deşert, dar şi în casa Domnului (construită tot de om!), nu omul? De ce atâtea promisiuni în numele Domnului?

Cine afirmă că Domnul împlineşte lucrarea Lui prin oameni, nu omul?

Dar de ce nu vin acum, pe pământ, un Heruvim, un Înger, un Arhanghel?…

Omului i se arată tot timpul în vis sau în viziuni toţi supuşii Domnului. Şi se mai spune că va veni într-un timp anume, la sfârşitul unor vremuri… care vremuri?

De ce omul caută sa încheie contracte cu… omul? De ce omul caută siguranţă la… om?

Concluzia mea este că toate afirmaţiile dar şi întrebările de mai sus – şi multe, multe altele – demonstrează că omul nu-şi mai găseşte sensul existenţial. Şi mai ştiu că în astfel de cazuri, cel ce se expune cu astfel de afirmaţii sau întrebări poate fi (sau va fi) înlăturat de oameni… în numele Domnului.

Dar oare nu se spune din bătrâni “ce iţi iese din gură îţi pică în sân”?

Şi nu se spune, din vremea celor şi mai bătrâni, că “omul este făcut din păcat”?

În fine, se poate trage o concluzie pământească: să nu superi omul… că-ţi dă în cap cu Domnul!

Idee de moment: “Eu sunt… tu!”

Idee de moment: “Eu sunt… tu!”
Idee de moment: “Eu sunt… tu!”

de Laura Averchi ♥

 Opinii contrare… Nu am răspuns nimănuia urât şi nu mă deranjează părerea ta, nici faptul că-mi cataloghezi drumul meu spiritual sau nu, e treaba ta… eu îmi spun părerea mea, tocmai pentru că respect celelalte păreri. Fiecare îşi trăieşte propria lui experienţă şi are propriile lui convingeri în funcţie de experienţele vieţii lui. Nici prin cap nu-mi trece să-mi dau eu cu părerea în sensul impunerii cu forţa a unui adevăr al meu… Fiecare îşi exprimă adevărul (lui) şi totul este legat, la un nivel mult mai subtil, la întreg… Ştiu că toţi suntem manifestarea UNULUI, dar suntem diverşi – ”diversitate în unitate”; eu nu pot să te etichetez şi ştiu că e mult loc sub soare… Pentru fiecare… Mă simt liniştită aşa cum sunt – şi în realitatea mea sunt exact aşa cum trebuie şi unde trebuie… Nu aştept de la nimeni ceva care să-mi mângâie ego-ul – pentru că nu mai vreau să am egou. Eu mă consider o picătură din tot, nu mă mai consider separata… Îmi place să mă scald în iubirea divină şi chiar dacă îmi spui părerea ta contrară eu iţi trimit tot iubire… Pentru că încerc să învăţ lecţia iubirii necondiţionate… Atunci când răspunzi cuiva apărându-ţi opinia proprie cu înverşunare,este un semn de neacceptare a ceea ce eşti…nu putem respinge nimic ce nu a fost atras mai întâi, acel lucru care ne deranjează la celălalt este o oglindire a noastră – şi tocmai aceasta forţă este cea care ne-a atras… Eu am vorbit cu “eu” tocmai pentru a nu-i deranja pe ceilalţi şi nu pentru a impune părerea mea ca un adevăr de necontestat; nu-mi permit aşa ceva şi îmi respect interlocutorii.

Studiind fizica cuantică mi-am dat seama de relativitatea lucrurilor şi de percepţiile noastre… Cât despre religii, e treaba lor – eu vorbesc din experienţa proprie, pentru că mi+am dat seama că mă interesează ce înţeleg eu şi ce experimentez eu. Nu atac nici una… vorbesc prin prisma propriei mele simţiri… Încearcă puţin şi tu DETAŞAREA şi imparţialitatea – ştii ce bine este!… În fond, crezi că nu sunt pe un drum spiritual? Ai dreptate!… Crezi că sunt pe un drum spiritual? Şi atunci ai dreptate… pentru că, dragul meu, în propriul tău univers DOAR PROPIUL tău adevăr e valabil…

Şi nu lua nimic ca un atac la persoană…eu sunt tu! Legea oglindirii…

 Fotografie de Dragos Dumitriu

O idee de moment…

O idee de moment…

Un frumos text al Florentinei Fulop mi-a dat ideea inaugurarii unei rubrici zilnice, realizată cu contribuţia colaboratorilor site-ului. Astfel, în fiecare zi îşi vor găsi locul aici gânduri, cugetări, idei, ipoteze sau, mai corect spus, frânturi ale inspiraţiei creatoare, confetii ale acestui spectacol enigmatic numit poate excesiv de dramatic spiritualitate.

 

Rubrica debutează cu textul Florentinei Fulop, iar în zilele ce urmează voi publica din materialele pe care le-aţi trimis ca şi comentarii – sau le veţi trimite pe pagina „O idee de moment”. Precizez că şi la titlul acestei rubrici m-am gândit mult, dar ce-a mai bună idee mi-a dat-o tot Florentina, cu al său final sincer: „Vă rog nu aruncaţi cu pietre dacă se poate, am simţit doar nevoia să împart această idee de moment a mea cu voi.”

 

 Este minunat să trăieşti!

de Florentina Fulop

Fotografie de Dragos Dumitriu Pare atât de grea existenţa aceasta, suntem învăţaţi că este foarte greu să faci faţă “greutăţilor” vieţii şi totuşi este atât de minunat să TRĂIEŞTI. Dupa o uşoară reflexie asupra existenţei noastre, mi-am imaginat spiritul înainte de întrupare, hoinar într-un plan universal plin de iubire, fără sfârşit şi fără început, într-un plan guvernat de legi greu de pătruns de mintea raţională, în care binele şi răul nu există în care emoţia fizică este citită în “cărţi” fără posibilitatea de experimentare. Acest spirit conectat la tot şi la toate, neindividualizat, fără posibilitatea de a avea propriile trăiri separat de existenţa a altceva, prezent în trecut, viitor şi prezent – în acelaşi timp “conştient” de tot şi toate. Pentru noi, oamenii, pare atât de minunată această stare şi tânjim după ea, pentru că nu o avem şi atunci oare spiritul nu tânjeşte şi el după singurul lucru pe care nu îl are, nu îl experimentează, ce pare înfricoşător şi anume experienţa trăirii finite, separate, individuale, experienţa dualităţii. Dintr-o dată “copacul cunoaşterii” a căpătat pentru mine alt sens, mă gândesc că, poate, este pentru spirit ceea ce pentru noi este elixirul tinereţii veşnice. Poate “pomul cunoaşterii binelui şi răului” este un fel de iniţiere pentru spirit în lumea finită, foarte greu de atins de majoritatea spiritelor, poate este modalitatea de întregire, de atingere a perfecţiunii prin cunoaşterea a tot ce există, inclusiv a finitului prin existenţa materială. De când am aflat de existenţa ego-ului am urmărit modul în care văd ceilalţi egoul şi mulţi dintre noi încearcă să scape de el, trăind senzaţia că e murdar, dar mă intreb dacă nu cumva ego-ul este poarta spre perfecţiunea spiritului. Este minunat să TRAIEŞTI, să simţi că “astăzi” se termină pentru a începe “mâine”, să simţi durerea, minunata durere, care probabil nu este traită decât în acest plan, să fii tu cu tine doar fără a simţi că faci parte din tot şi toate, să te zbaţi în mocirla căutând continuu răspunsuri la întrebări simple fără a le ştii dinainte cheia. Să simţi prin venele tale tot ce te înconjoară într-un mod atât de primitiv fără a fi capabil să transmiţi şi celorlalţi trăirile tale întocmai, fără ca ceilalţi să simtă ca tine. Să ai propriul tău adevăr de care să fii convins – în afara adevărului universal. Să fii pur şi simplu rupt de iubire şi armonie şi să încerci continuu să o regaseşti prin propria încercare.
Această idee mi-a venit pur şi simplu gândindu-mă la viaţă, la suferinţă, la trecut şi viitor şi e minunat că îmi pare posibilă pe cât îmi pare şi imposibilă. Probabil au fost mulţi gânditori de seamă ce au reflectat pe tema aceasta, din păcate eu încă nu i-am citit – dar îi voi citi cu siguranţă, pentru că e atât de MINUNAT SĂ TRĂIEŞTI, individual, şi să trebuiască să AFLI, ce gândesc, ce au gândit alţii – fără sa ştii dinainte.