Ielele sunt, în folclorul românesc, ființe feminine nevăzute, imaginate ca fete tinere și frumoase care dansează noaptea în poieni, la răscruci sau lângă ape. Erau considerate deopotrivă fermecătoare și periculoase: cine le vedea sau le auzea cântecul putea fi pedepsit cu boală. Credința face parte dintr-un ansamblu de obiceiuri legate mai ales de Rusalii și a fost explicată, cu timpul, prin fenomene naturale și boli cunoscute.
Cine erau ielele în credințele populare?
Ielele erau zâne ale nopții, de obicei trei, șapte sau nouă la număr, care umblau prin aer și se adunau în hore. Numele lor vine din pronumele „ele”, folosit tocmai pentru a evita rostirea unui nume adevărat, despre care se credea că le poate chema.
Din același motiv, oamenii le spuneau pe ocolite, cu nume care încercau să le îmbuneze. Ielele aparțin aceleiași lumi a ființelor nevăzute ca strigoii sau moroii, prezentată în ghidul entităților supranaturale din folclorul românesc vechi.
Ce nume mai purtau ielele?
Ielele purtau numeroase nume ocolitoare, diferite de la o regiune la alta, toate menite să nu le supere.
| Nume | Sensul probabil |
|---|---|
| Dânsele | Pronume de politețe, la fel ca „ele” |
| Frumoasele | Laudă a înfățișării, pentru a le îmbuna |
| Milostivele | Invocare a milei, în speranța că vor cruța |
| Doamnele sau Domnițele | Formulă de respect |
| Șoimanele | Asociere cu zborul și cu înălțimile |
| Măiastrele | Trimitere la puterea lor de vrăjitoare |
Folosirea unor nume flatante pentru ființe temute este un procedeu întâlnit în multe culturi europene și ține de credința în puterea cuvântului.
De ce erau temute ielele la Rusalii?
Ielele erau temute mai ales la Rusalii, sărbătoare care cade la 50 de zile după Paști, pentru că se credea că atunci sunt cele mai active. Munca în aceste zile, dormitul sub cerul liber sau băutul apei din izvoare necunoscute erau considerate riscante.
Despre cei care se îmbolnăveau brusc se spunea că sunt „luați din Rusalii” sau „luați de iele”. Pentru apărare, oamenii purtau pelin și usturoi la brâu sau în sân și evitau locurile în care se credea că joacă ielele.
Ce legătură are Călușul cu ielele?
Călușul este un ritual de dans practicat în jurul Rusaliilor, despre care tradiția spunea că îi poate vindeca pe cei loviți de iele. Ceata de călușari, condusă de un vătaf, dansa în jurul bolnavului după reguli stricte, cu salturi și mișcări energice. Ritualul Călușului a fost recunoscut de UNESCO ca parte a patrimoniului cultural imaterial al umanității.
Relația dintre dans, muzică și vindecare este una veche în cultura populară, iar alte exemple sunt discutate în articolul despre rolul muzicii în ritualurile tradiționale.
Cum au fost explicate urmele puse pe seama ielelor?
Cercurile de iarbă arsă sau mai închisă la culoare, despre care se spunea că marchează locul horelor, au o explicație biologică bine cunoscută. Ele sunt produse de ciupercile care cresc în inel: rețeaua subterană a ciupercii se extinde treptat spre exterior, modifică solul și face ca iarba să se usuce sau, dimpotrivă, să crească mai deasă pe o fâșie circulară. În multe țări europene, aceleași cercuri au fost puse pe seama horelor zânelor.
- Cercurile din iarbă: ciuperci care cresc în inel.
- Luminile și sunetele nocturne: animale, reflexii și ceață, interpretate de oameni speriați.
- Bolile bruște: paralizii, accidente vasculare, dureri reumatice sau tulburări nervoase, greu de explicat în lipsa medicinei moderne.
Mecanismul prin care o asemenea poveste se răspândește și se îmbogățește este descris în textul despre legenda care călătorește mai repede decât un fapt verificat.
Ce rămâne astăzi din credința în iele?
Astăzi, credința în iele supraviețuiește mai ales ca patrimoniu cultural: în basme, în literatură, în expresii populare și în obiceiurile de Rusalii păstrate în unele sate. Expresia „a-l lua ielele”, folosită pentru cineva care se comportă ciudat sau dispare brusc, a rămas în limba vorbită.
- Poveștile despre iele sunt o sursă importantă pentru studiul mentalităților rurale.
- Ritualul Călușului continuă să fie dansat, mai ales în sudul României.
- Numele ocolitoare ale ielelor ilustrează credința veche în puterea cuvântului rostit.
Privită astfel, legenda ielelor nu este o dovadă a unor ființe reale, ci o mărturie despre felul în care comunitățile tradiționale își explicau boala, noaptea și locurile sălbatice.
